pe blog

  • Omul de pe lună

    Este o somitate în domeniul lui și nu îl iubește nimeni. Nici el nu iubește pe nimeni pentru că, îți va explica el, oamenii nu merită a fi iubiți; sunt mărginiți, interesați și nerecunoscători. Este de un egoism afișat liber, iar centrul lumii e propria persoană. Are și o soție pe care o apreciază cu onestitate pentru abilitățile ei de organizare. Ce îi organizează? Haine curate și călcate care îl așteaptă pe umeraș în fiecare dimineață, facturile plătite la timp, masă caldă la ore fixe.  Îți vine să îl detești, îi treci cu vederea unele mitocănii mizantrope, așa cum se întâmplă de obicei cu somitățile. Nu știu din ce motiv mă place (cred că îi place totuși când îi răspunzi cu propriile lui arme) și sunt printre puținii care sunt la curent cu ideile lui cotidiene. Vă garantez că poate fi foarte amuzant să aflați ce gânduri năstrușnice pot trece printr-un cap luminat, sociopat și misogin. Aș putea să vă povestesc despre dieta cu rodie antioxidantă și detoxifiantă pe care a ținut-o până a leșinat. Aș putea să vă povestesc despre poftele lui de a-și schimba meseria: și-ar dori să pună faianță în băile oamenilor și crede că ar putea trăi fericit cu asta. Sau despre teoria lui cu privire la vârsta potrivită a unei amante( ar putea avea orice vârstă cu excepția perioadei de 35-45 de ani; astea știu ce vor și trebuie să le eviți). Sau poate despre cultivarea roșiilor cherry în jardinierele de pe balcon, din care am fost somată să gust. Ultima idee m-a speriat. I s-a năzărit să caute o mamă surogat și să facă un copil. De ce îi trebuie un copil? Cum de ce? Să îi dea apă peste 20 de ani, când va fi foarte bătrân( nici acum nu e tânăr).  Și să îi lase moștenire proprietățile pe care le-a agonisit de-a lungul timpului. M-am gândit că e singurul lucru frumos pe care l-am auzit de la el: e bogat și își poate permite să aranjeze financiar vreo două generații după el. M-am înșelat: se gândea că dacă moare , va fi moștenit de nepoții de soră, care sunt două beizadele puturoase și nerecunoscătoare. Mai bine face el un copil cu o mamă surogat, așa, să le arate el beizadelelor!

    Omul ăsta nu pare de pe Pământ.

  • Relaxare

    Relaxare

    E ziua ei liberă și și-a programat-o până în cele mai mici detalii. Va fi o zi doar a ei în care va pune, o dată în an, propria persoană pe locul întâi. Va citi o carte lejeră, de dragoste și cu happy-end, în patul nestrâns mirosind a leneveală. Își va face unghiile cu ojă roșie și poate va vedea un film. Curat dezmăț!

    Femeia se sculă târziu, buimacă de somnul excedentar, își pregăti copiii de școală, îi mângâie, îi dădăci și îi puse pe cărarea spre învățătură. Își petrecu și bărbatul care pleacă la muncă, punând la punct detalii de ultim moment: îndreptat un guler, îndepărtată o scamă. Și…relaxare.

    Își luă cartea și o deschise la prima pagină, citi câteva rânduri și își aminti că trebuie cumpărată apă. Nu-i plăcea să își strice lectura cu un gând care nu îi dădea pace. Preferă să se îmbrace și să iasă după apă. Noroc cu magazinele astea de proximitate. Cumpără apă și alte nimicuri de care uitase și se întoarce la lectură. Alte rânduri, întoarce pagina, se ridică din patul ce îmbie la lene pentru că îi atrag atenția jucării și cărți aruncate alandala prin casă. Nu o costă nimic să le aranjeze puțin. Strânge și niște șosete care se ițesc de sub pat: e clar, nu vor învăța niciodată să fie ordonați, copii și bărbat. Dacă tot e în picioare, spală iute și lavoarul pentru că nu strălucește impecabil. Șterge puțin și praful; acarienii pot fi alergeni.  Își ia cartea, citește puțin și copiii apar de la școală: dezbrăcat și îmbrăcat copii, teorii despre hainele puse ordonat la locul lor, discuții despre ziua de școală. Apoi prânzul copiilor, strânsul mesei, orientarea fermă către temele de acasă. Vrea să citească, se întinde în pat, copiii strigă intermitent; problemele de matematică sunt „problematice” și necesită implicarea femeii. Iată, apare și soțul de la muncă, masă, discuții, dezbateri. Vor clătite. Nu e mare lucru și femeia se apucă să învârtă niște clătite. Dezastru în bucătărie, gem și ciocolată în urma copiilor. Femeia face să dispară dezastrul și se minunează că s-a înnoptat. Ritualul de seară al copiilor, poveste de seară, sărut de noapte bună. Femeia își privește unghiile, poate are timp să și le dea cu un lac incolor: se usucă repede și nu se vede când se strică. De ce i-ar trebui unghii roșii? Pune cartea în bibliotecă pentru o viitoare zi de relaxare și se grăbește să meargă la culcare. E ostenită și se întreabă de ce. Doar nu a făcut nimic toată ziua! Incredibil cum te poate obosi nimicul ăsta!

  • Discriminare

    Discriminare

    Am ieșit cu fetele. În traducere liberă trei cucoane care se  cunosc de mult și întrețin relații cu iz de prietenie s-au hotărât să ia împreună masa în oraș. Ieșirea cu fetele nu e niciodată facilă , trebuie atent premeditată, locul sau momentul trebuie argumentate solid, astfel încât întâlnirea este precedată de zeci de telefoane și sms-uri de ajustare a unor detalii foarte, foarte importante.  Dacă se întâmplă să nu intervină ceva neprevăzut în programul nostru, întâlnirea chiar se întâmplă. Pregătirea pentru întâlnirea cu fetele nu e nici ea de trecut cu vederea: o femeie se gătește din răsputeri pentru o întâlnire cu un bărbat, dar pentru o întâlnire cu o femeie se va întrece pe sine. În nici un caz o femeie nu va afișa în fața concurenței un chip obosit sau, și mai rău, nefericit. Iar odihna și bunadispoziție sunt ușor ajustate de minunățiile cosmetice( lejer, frizând naturalul). Ținuta e, de asemenea, foarte importantă: casual- neglijent. Comiteți o eroare gândind că asta înseamnă că îți tragi repede ceva pe tine și fugi la întâlnire. Să te îmbraci casual- neglijent poate presupune ore de probă în fața oglinzii până găsești ținuta perfectă de ” am tras repede ceva pe mine”. Într-un final te arăți și la restaurantul îndelung ales și te întâlnești cu fetele în ținută lejeră, casual, cu chipuri surâzătoare și magic odihnite. Ți-e foame și vrei să comanzi niște coaste de berbecuț, unse cu miere și crocante, și de aici nu îți mai recunoști prietenele, care între timp sunt vegetariene. Mic sâmbure de scandal pentru că mănânci otravă curată, cancer de colon și alte grozăvii. Tu nu cedezi, vrei naibii coastele alea. Vine și momentul când coastele sunt pe masă în fața ta (niște minunății), în fața lor – trei frunze sănătoase, pe o farfurie frumos montată. Poze pentru facebook. Nenorocire, coastele mele nu au meritat a fi pozate, iar eu nu am cont de facebook.  Am mâncat, la început jenată și apoi complet mulțumită, făcând vitejește față privirilor îngrețoșate și dojenitoare ale comesenelor. După masă, fumătorii știu, nu a fost chip să sar peste viciu. Am ieșit afară, lăsând fetele să facă front comun împotriva mea. Mi s-a părut inutil să le explic că eu nu încerc să le conving să adopte obiceiurile mele culinare și că am aceleași așteptări. Mi-am dorit o întâlnire cu fetele în care să vorbim despre copii și bărbați. Am avut o întâlnire în care eu, mâncătoarea de carne, fumătoare fără cont de facebook, am fost flagrant discriminată.

  • Nevoia de adevăr

    Nevoia de adevăr

    Se pare că nevoia de adevăr este o constantă a existenței umane și stă la baza apariției și dezvoltării științelor. Din perspectiva teoriei cunoașterii, adevărul ar putea fi corespondența realității noastre subiective cu realitatea înconjurătoare obiectivă și poate fi permanent perfectibil. Alții au definit adevărul ca rezultat al unui șir de erori sau ca un enunț care nu s-a dovedit fals. Pentru oamenii de rând, ca mine, care nu sunt filosofi sau cercetători pe câmpul de luptă al științelor, adevărul este nuanțabil în stări de bine și confort. Adevărul meu este caracterizat de lipsa minciunii și se circumscrie personalității mele. Îmi dă certitudini și îmi oferă stabilitate emoțională. Dacă m-ați întreba dacă prefer adevărul sau fericirea, nu aș sta pe gânduri să vă răspund că aș prefera tot timpul adevărul. Dacă aș sta totuși puțin pe gânduri…parcă aș ezita să răspund. Adevărul nu îmi place întotdeauna și l-aș prefera îmbrăcat în minciunele simpatice. La rândul meu, eu, o iubitoare a adevărului, spun constant mici minciuni care îmi asigură armonie și pozitivism în relațiile cu ceilalți. Aș putea să nu fac asta și să fiu un veșnic debitor de adevăruri, probabil sociopat și fără prieteni. Asta înseamnă că iubim adevărul doar atunci când corespunde așteptărilor noastre și îl preferăm ușor cosmetizat atunci când nu e ceea ce dorim. Asta înseamnă, de exemplu, că atunci când am un eșec, nu-mi place să aflu că sunt singurul vinovat(ceea ce ar putea fi adevăr pur), și aș putea integra în eșecul meu conjuctura nefavorabilă, concurența favorizată, condițiile meteo, orice poate îndulci adevărul. Există și situațiile în care adevărul este atât de personal încât nu pare să întâlnească realitatea în nici un punct. Asta nu ar trebui să vi se întâmple niciodată: este echivalent cu luatul pe câmpii și veți avea nevoie de un specialist să vă ajute să găsiți cărarea. Este infinită capacitatea creierului omenesc de a crea adevăruri proprii și convenabile și pe termen scurt te pot ajuta să treci peste un moment de criză. Nu pot să uit de escrocii talentați, despre care am citit că pot trece cu ușurință de detectorul de minciuni: un escroc bun intră bine în pielea personajului și își trăiește minciuna cu sinceritate. Ce paradox: o minciună trăită cu sinceritate! Din păcate, modelul escrocului îl regăsim adesea în jurul nostru; sunt aceia din care nu rămâne nimic dacă le iei povestea. Nu sunt vinovați decât pe jumătate, cealaltă jumătate de vină e a celor din jur care întăresc povestea prin răspunsuri potrivite (de exemplu, un șef nu se naște despotic, ci subalternii lui îi vor accentua și cultiva această latură a personalității).

    Am divagat. Voiam doar să spun că ne place adevărul și avem nevoie de el, dar minciunile nevinovate nu au omorât pe nimeni. Ne plac și ele.

    PS. E un punct de vedere al unei femei. Știți voi…” minte- mă frumos!”

  • Despre arta culinară sau moartea unui ideal

    Despre arta culinară sau moartea unui ideal

    A fost țelul ei de fată-fecioară-tânără femeie: să se mărite cu cap, să aleagă chibzuit pe bărbatul ideal, pe care ți-l putea descrie concis până în micile detalii. Am crezut că va rămâne singură pe veci, în așteptarea idealului brunet, înalt, suplu, intelectual, manierat, sportiv, poliglot, cu un tatuaj mic, dacă se poate, unde doar ea îl poate vedea. A căutat, a experimentat, și-a tocit pingelele cum s-ar spune. Învățase odată cu laptele supt de la maică-sa, moldoveancă aprigă și cunoscătoare în ale bărbaților, că un soț se ține ușor, cu sex de calitate și mâncare bună. Perseverentă și tenace, cu armele sus amintite scoase la luptă, își găsește fata noastră idealul în carne și oase, ceea ce înseamnă că cei răbdători și cu motivație bună sunt ajutați de destin. Nu i-a fost ușoară căutarea, l-a găsit prin nordul Italiei, a durat ceva până l-a convins că o iubește, dar fata noastră știe să fie persuasivă, astfel încât într-o frumoasă zi de toamnă am fost invitați la nuntă. Așa l-am cunoscut pe Aldo, frumos, chimist, sportiv, manierat, înalt și subțirel, ideal și nu alta. Noi, prietenii apropiați ne-am putut delecta și cu micuțul vulturaș tatuat pe fesa stângă pe care Aldo ni l-a arătat la cererea tinerei fete. De fata noastră, numai de bine: învăța pe ultima sută rețete de zacuscă și de poale în brâu, recitând și din tabelul lui Mendeleev să nu se facă de rușine în fața viitorului soț. Chimia i se părea de un exotism nemaiîntâlnit, chiar dacă se rezuma doar la un tabel , și făcea parte din șarmul italianului. Se făcu și nunta, trei zile și trei nopți, și plecară însurățeii în nordul Italiei. Ne-am revăzut după doi ani. Cât pe ce să nu îl recunosc pe Aldo! Avea un aer de morsă bonomă și bănuiam că vulturașul se transformase în cine știe ce dihanie uriașă: ” ce ai făcut soro cu idealul?” am întrebat-o pe tânăra soție, sătulă de gătit, sex și chimie. Și am aflat că italianul încercase un timp să îi țină piept cu rețete meridionale și ușoare, dar cedase în cele din urmă și căpătase pofte pentru bucatele moldovenești. Doi ani de digestie anevoioasă îl transformaseră peste măsură și tânăra soție era grav nemulțumită: ăsta nu e idealul ei.

  • Vanitate

    Vanitate

    Se uita bătrânul la ea fără să își poată lua ochii. A știut din prima clipă cine e, deși nu o mai văzuse niciodată. Altfel își imaginase că arată. Acum o vedea șezând pe marginea patului, afișând un aer plictisit de femeie tânără și năzuroasă cu mulți curtezani, nici unul pe măsură. O privește cum își măsoară piciorușele micuțe și neliniștite, rumegând cine știe ce gânduri. Și-o imaginase bătrână și urâtă și îi era ciudă că o femeie atât de frumoasă îi privește corpul stafidit și îi vede petele maronii de pe tegumentul ca pergamentul. Copii și nepoți veneau să îl salute și să îl îmbărbăteze cu aer vesel și artificial, făcându-se că nu văd femeia neasemuit de frumoasă de pe marginea patului. Femeia arăta  semne de nerăbdare și îi dădea de înțeles că nu mai are timp de pierdut; doar avea atâta de lucru și aici e treabă ușoară,  că doar l-a lăsat să își trăiască traiul. Se minuna și ea cum se mai schimbase bătrânul de când îl văzuse ultima oară (atunci, cu accidentul de motocicletă). În alte părți nu își permite să lenevească pe marginea patului, ci trebuie să se lupte pentru victorie cu suflete și trupuri tinere și viguroase, agățate trainic de viață. Mai mereu câștigă, poate uneori are  câte o bătălie pierdută, dar niciodată nu pierde războiul. Femeia frumoasă e nerăbdătoare de-a binelea și îi face semn bătrânului că e timpul să își vadă pentru ultima oară nepoții și să-și treacă viața toată prin fața ochilor. Mai stă doar de două inspiruri anevoioase și apoi va pleca prin vecinătăți și va lăsa în urmă doar un corp dezgolit de suflet, jale, plânsete și inmormântări. Bătrânului îi iese greu aerul din plămânii neputincioși și odată cu aerul niște vorbe ruginite, pe care doar femeia nerăbdătoare le înțelege: „ce frumoasă ești!” Femeia se oprește nedumerită, vanitatea ei de cochetă simandicoasă e mulțumită, își retrage mâinile cu degete lungi de hoț de buzunare și de suflete de pe pieptul bătrânului, își aranjează puțin ținuta privindu-și reflexia în ochii înlăcrimați din jurul patului de suferință și simte deodată că poate fi generoasă . Bătrânul trage aer în piept , inima își găsește ritmul sinusal, simte că nu moare azi. Privește către femeia neasemuit de frumoasă care îi șoptește că i-a făcut plăcere întâlnirea și tocmai de aceea ar vrea să se întâlnească și altă dată. O vede ieșind pe ușă, îi e deja dor de ea, nu crede că a ajuns prea departe. Afară se  aud frâne cu scrâșnet de roți, țipete și claxoane. O pisică și-a găsit sfârșitul între roțile unei mașini.

  • Vis de iarnă

    Vis de iarnă

    Dacă mă întrebi repede cum ar arăta căsuța visurilor mele, ți-aș răspunde pe nerăsuflate că mi-aș dori să trăiesc la țară, într-o căsuță micuță, cu acoperiș roșu de țiglă și pereți albi văruiți. Deși m-am născut și am crescut la oraș, se pare că sufletul meu e de țăran, iar  vacanțele copilăriei mele la țară au fost, pe departe, cele mai fericite. Căsuța mea va avea și un petic de pământ, unde va fi grădina mea de zarzavaturi, deoarece intenționez să mă hrănesc cu roadele muncii mele. Mi se pare idilic să faci agricultură de plăcere, să alergi după cârtițe și omizi, să uzi, să plivești, să culegi. Obligatoriu voi avea și un coteț cu cinci găini, care, dacă vor ( fără stres), îmi vor da ouă proaspete. Am văzut la o expoziție niște găini ca niște struți. Ar fi potrivite, ca găini de companie. Pentru zilele de iarnă ca acestea este necesară o sobă mare de teracotă, pentru lemne, de esență tare dacă se poate. Și neapărat, un soț care să taie lemne și să curețe zăpada din fața casei. Sunt sigură că am un soț, dar nu sunt sigură că am un soț care să taie lemne. Îmi trebuie de asemenea o bibliotecă mare (cea a castelului Peleș îmi place grozav), deși nu știu prea bine cum s-o integrez în căsuța mititică.

    Asta e tot ce îmi doresc de la căsuța visurilor mele. Poate și un laptop. Și internet. Și un cățel. Apă caldă curentă. Electricitate. Și canalizare. Cam atât.

    Incredibil cum poate o ninsoare să îți împletească gândurile…

  • Sensul vieții sau cum să fii umilit de un desen animat

    Sensul vieții sau cum să fii umilit de un desen animat

    „Mama, tu știi care e sensul vieții tale?” Așa m-am trezit dis de dimineață, cu lumina ochilor mei în vârstă de 12 ani trăgându-mi de pleoape, la modul propriu, cu două degețele bine țintite. Am fost nedumerită și impresionată de profunzimea întrebării, până am aflat că sensul vieții era dilema unui personaj de desen animat: o pisică albastră, Gumball, cu personalitate de băiețel năzdrăvan. M-am simțit pusă la zid pentru că, deși mă străduiam, nu-mi venea nici un răspuns inteligent. M-am și supărat un pic pe mine însămi pentru că, iată, trăiesc liniștit fără să cunosc sensul vieții sau fără măcar să mă întreb despre asta. A trebuit să apară o pisică albastră să îmi strice liniștea. I-am răspuns fiicei mele că ea e sensul vieții mele și credeam că răspuns mai bun nu puteam nimeri. Doar că pe adolescenți e greu să îi mulțumești și răspunsul meu a fost interpretat critic: ” înseamnă că sensul vieții tale e să perpetuezi specia?” Iarăși pusă la zid, redusă la subiect de prăsilă, nici acela prea eficient. M-am gândit, m-am răscolit și perpelit, doar-doar să îmi spăl rușinea, dar sensul vieții tot nu mi s-a arătat. „Vrei să știi care e sensul vieții?” mă întreabă lumina ochilor mei, cu gândul binevoitor de a-mi curma suferințele existențiale. „Spune, care e, nu mă fierbe..” ” Sensul vieții e chiar să cauți sensul vieții!” Recunosc că am rămas mută de uimire, iarăși impresionată, iarăși nedumerită: „tu te-ai gândit la asta?”întreb eu pe lumina ochilor cu speranță și mândrie. ” Nu eu, Gumball.”

    Al naibii Gumball…

  • Vârste lunare (sau lunatice)

    Vârste lunare (sau lunatice)

    Știe că astrele s-au aliniat anume pentru el și, din miliarde de posibilități, l-au ales pe el, zigotul perfect. Înglobează în sine toată înțelepciunea lumii și, bineînțeles, știe că luna este regină astronomică dominantă, dătătoare de maree amniotică și nocturnă. El, zigotul, nu se poate gândi prea mult la lună pentru că are de lucru și de joacă: muncește la meioze repetate și se joacă mimând caricatural specii și etape de evoluție.

    E copil și are o mamă bună, mare și caldă. Dacă își ridică ochii poate vedea și luna. E un mister cum stă ea atârnată pe cer și poate lumina precum un soare. Își dorește copilul luna de pe cer, o dorește lumină de veghe în camera lui. O cere cu toată ardoarea, să i-o dea cineva…. E atât de frumoasă și atât de aproape, doar să întinzi brațul spre ea.

    Nu mai e copil, dar amintirea copilăriei e proaspătă. Nu i-a dat nimeni luna de pe cer. E plin de vitalitate și speranță. De acum știe cum e cu oamenii: e bine să te bazezi pe forțele proprii. Așadar, tânărul pornește să își ia singur luna de pe cer. Și-o dorește atât de mult! Și-o promite solemn, ba încă o promite și altora, poate vreunei iubite, sub cerul cu stele. Nu poate fi greu, luna e tot aproape, la o lungime de braț și ceva…

    Ceas de bilanț. Luna e tot pe cer și omul o privește adesea. Nu i se mai pare aproape, dar poate, printr-un miracol, o poate avea. Îi este când muză, când blestem insomniac și mereu indiferentă. Îi par omului strugurii acri și luna rece și bolnăvicioasă. Știe că nu e meritul ei că strălucește în noapte și asta îi știrbește din mister. E totuși atât de frumoasă! I-ar fi plăcut să o aibă!

    Oboseală și bătrânețe anevoioasă. Puține au mai rămas bucuriile omului. Luna e tot acolo, sus, luminând nopți albe ale unui sfârșit de viață. E atât de frumoasă și atât de departe! La ceas cam târziu, omul știe că luna a fost a lui tot timpul…

  • Algoritmul fericirii

    Algoritmul fericirii

    E plină literatura motivațională de învățăminte și reguli clare despre cum să faci pentru a fi fericit. Nu mă pot lăsa mai prejos și vă voi învăța (sunteți norocoși că mă aveți) un algoritm simplu, fără etape și pași de urmat, prin care veți atinge fericirea.

    Demersul meu pedagogic pornește simplu de la particular și concret spre general și abstract (ca strategie de învățare).

    Prima ninsoare din an. Uiți că nu ești copil și retrăiești primii fulgi de zăpadă mereu ca la prima întâlnire cu iarna. Îți retrăiești basmul și sufletul ți-e ușor. Scoți limba să prinzi fulgii și te uiți în sus să le vezi dansul, aceleași gesturi stupide de fiecare dată, aceeași  bucurie de copil. De neînțeles.

    Prima zi de vacanță de vară, cu nisip fierbinte și mare albastră. Îți ieși din piele și ești parte din soare, radiezi căldură și lumină. Nu știi ce să faci mai întâi pentru că le-ai face pe toate și ziua nu are decât 24 de ore.  Uiți fără regrete lumea din care ai plecat și scoți la iveală eul tău de vacanță, ludic și fără griji. Ai aripi și zbori purtat de briză.

    Primii pași ai copilului tău. Sunt pași voinici și încrezători spre tine și spre lume. E semnul primordial de independență a puiului tău și ți-e sufletul tremurând de fericire vag îngrijorată.

    Sper că am fost suficient de elocventă în scurta expunere concretă. Ați  identificat algoritmul fericirii? Nu? Ciudat… pentru că nici eu… Fericirea asta se poartă ca o doamnă năzuroasă, hârșâită în arta flirtului: apare de nicăieri, îți simte sufletul disponibil, îți arată că există, te farmecă și te seduce și, când să faceți cunoștință mai bine, dispare lăsându-și doar parfumul inconfundabil.  Zici că a fost un flirt oarecare și doar după ani îți dai seama că nu a fost așa, ci doamna cu veleități de gheișă nu a fost alta decât Fericirea. Îi evoci amintirea și fiecare nouă evocare aduce cu sine o fărâmă de regret nostalgic. Dacă ai fi știut cine e….

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe