Instituții: licee, muzee…

Știți momentul acela al dimineții în care, aburind încă după somn, îți clocotești cafeaua care miroase îmbietor? Apoi ți-o torni în ceașcă, îi pui un deget de lapte, îi admiri caimacul? Apoi te așezi în colțul tău confortabil și cu o mână moale cauți în cotlonul binecunoscut? Și acolo ar trebui să îți fie pachetul de țigări și nu e? Așa mi-a început mie o zi de joi. Puțină panică, reorganizare rapidă, înapoi în dormitor: „hai, dragul meu, iubitul meu, lumina ochilor mei, pune ceva pe tine și aleargă să-mi iei țigări!” Dragul meu a mijit ochii, s-a întors pe cealaltă parte, bombănind că trebuie să termin cu fumatul. Am continuat și cu vreo două amenințări, deși simțeam că bătălia e pierdută. „Dragul meu” sau „insensibilul” nu s-a mai clintit nici măcar pentru a-mi ține o predică despre fum, bani și sănătate. Cu nervii întinși, am trecut la planul B și am început să-mi caut hainele. M-am enervat că fiică-mea nu-și pusese hainele în ordine, ci zăceau aruncate în patru zări. Dar cum sunt o persoană eficientă, am hotărât să pun pe mine hainele fiică-mii, economisind astfel timp și efort. Blugii „slim” au intrat ușor, că erau elastici, dar geaca ușoară de puf nu se încheia decât pe jumătate. În picioare mi-am pus repede pantofii sport ce tronau în mijlocul holului, mi-am trecut o mână prin păr și am ieșit pe ușă. Am luat-o pe scări, coborând câte trei trepte deodată, numai bine să-mi dau seama că degetul mic de la piciorul stâng e cam strâmtorat. Nimic nu mă oprește și o iau voinicește, prin întuneric și frig, cu rotula aerisită de o gaură în blugii „slim”, spre benzinărie, cel mai apropiat loc unde pot găsi țigări la ora 6.45. La intersecția semaforizată sunt nevoită să aștept și mă bucur că sunt aproape singură pe stradă, pentru că simt că arăt ca un aurolac cu dare de mână. Doar doi puștani așteaptă și ei la stop, vorbind și chicotind zgomotos în spatele meu, puțin prea aproape de mine. Vorbeau tare și puteam distinge cuvinte precum „sexi”, „mișto”, „perne de aer”, „Nike”, „tipă”, „hot”. Am înțeles din discuția lor că vorbeau despre o tipă sexi, cu fund mișto și ghete „Nike” super. În timp ce-mi priveam vârful pantofului stâng, unde degetul mic zvâcnea dureros, mi-am dat seama că vorbesc despre mine. Prostia aceea ridicolă de vanitate feminină s-a activat reflex și am simțit o boare de mulțumire care mi-a estompat pofta de fumat și mi-a îndreptat umerii. Băieții încercau, cu barbarie și inocență, să flirteze cu mine. Când i-am auzit vorbind despre felul în care „mi-ar pune-o”, nu am mai rezistat și m-am întors către ei, să văd cum arată potențialul partener sexual. Erau doi copii de 14-15 ani, unul dintre ei avea aparat dentar care strălucea în gura ce nu se lăsa închisă. Mi s-a părut înduioșător și am încercat să-i privesc cu cea mai blajină privire a mea de joi dimineață. Se pare că băietanii au suferit un șoc, pentru că un timp nici nu au mai respirat din cauza consternării. Cel cu aparat dentar, mai curajos, s-a dezmeticit primul: „boss,…e bătrână!” Și s-au întors pe călcâie și au plecat în direcția opusă.

Am fumat trei țigări înnodate, la o cafea rece, neștiind ce să fac: să plâng sau să râd.

 

Maladii

În anii de studenție trăise într-o cameră de cămin din puținul pe care-l trimitea taică-său. Dar el era băiat chivernisit: îi ținea de foame zgomotul citadelei și spoiala intelectuală din jurul lui. Se hrănea cu covrigi și se culca seara târziu cu mațele chircite dureros, ca o dovadă organică a efortului pentru o viață mai bună. Când studiile au luat sfârșit au apărut ele, muștele. Nu le vedea cu toată retina, ci le zărea cu vederea periferică, însoțindu-l la fiecare pas în roiuri dezordonate. A încercat să le alunge fâlfâindu-și palmele pe lângă urechi, dar palmele îi treceau libere, lăsând muștele să zboare nestingherite. I-a trebuit un timp să-și dea seama că muștele nu erau reale, deși uneori le auzea bâzâitul și că mizerabilele insecte sunt un obstacol în calea viitorului lui cel bun. S-a dus să consulte un medic, așa cum ar fi făcut oricine care zărea cu coada ochiului muște ireale, iar doctorul l-a ciocănit, auscultat, pipăit, înțepat și i-a dat un tratament dubios: să mănânce multă friptură în sânge, de trei ori pe zi, dacă se poate. Are o maladie banală, se cheamă anemie, dar cu o dietă bună va dispărea de la sine. Tânărul, care făcea mereu lucrurile așa cum trebuiau făcute, a înlocuit covrigii cu fripturi în sânge și, deși era reticent, a putut vedea cum numărul de fripturi era invers proporțional cu numărul de muște din câmpul vizual periferic. În cele din urmă, cu stomacul ghiftuit, ultima muscă s-a topit în universul ei ireal, lăsându-l vindecat de această maladie pasageră. Numai bine pentru a face loc altei maladii, mai grave și mai zgomotoase. Dormea prost, intermitent, avea gânduri obsesive, schimbări de dispoziție, momente de impulsivitate. Îi dispăruse pofta de mâncare și o tensiune cvasipermanentă în abdomenul inferior îi făceau existența dificilă, punându-i sub semnul întrebării viitorul cel bun. A alergat la doctorul lui, acela care l-a tratat cu friptură în sânge și acesta, știutor în halatul său alb, indiscret ca o hoașcă bătrână, i-a confirmat că suferă de o nouă maladie: F63.9, adică o tulburare a obiceiurilor și atracțiilor, ușor de tratat, dacă îi ascultă sfatul. Friptura în sânge nu este suficientă, din păcate, deși nu e total inutilă. Va trebui să se însoare, căci maladia, căreia oamenii din popor îi spun dragoste, e pasageră, cum a fost și anemia, dacă este tratată corect. Și tânărul nostru a ascultat de sfatul medicului și și-a luat de nevastă fata care îi ocupa mintea și sufletul. Era fata de care îi era dor si când era la doi pași de el, de care îi era foame asemeni unui flămând cu centrul de sațietate stricat.  Maladia s-a dovedit rebelă și greu de tratat, dar încet și cu răbdare, tânărul nostru s-a regăsit pe sine, obsesiile au dispărut, somnul s-a îmbunătățit, iar în vintre s-a făcut liniște.  Doctorul lui (ce noroc pe el să dea peste un asemenea doctor) a avut dreptate: cu tratamentul adecvat, toate maladiile sunt trecătoare.

Bărbatul care mi-a uscat lacrimile

Mi-am dat seama că sunt ceea ce se cheamă o plângăcioasă cu mulți ani în urmă, când eram doar un copil. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci, sunt tot o „plângăcioasă”, care a dezvoltat un tabiet riguros legat de activitatea de a vărsa lacrimi. Prima dată, când mi-am observat meteahna, s-a întâmplat la „Gala desenului animat”, când Jerry a fost încuiat afară, într-o noapte viforoasă (cred că era Crăciunul), iar Tom, cuprins de vraja sărbătorii, are cumplite remușcări și aduce șoarecele înghețat în casă, lângă șemineu. Jerry pare mort, apoi se trezește și cei doi au un moment de iubire autentică. Am plâns de supărare și de mila lui Jerry, după care am plâns de fericire că povestea a avut un final minunat. Acum, în plină maturitate, lucrurile stau la fel, doar că mă stânjenesc mai puțin că sunt o plângăcioasă, și, pentru o seară de film, e suficient să-mi iau o cutie cu șervețele într-o mână și telecomanda în cealaltă mână, căutând un post fără reclame, care produc distorsiuni în cadența și volumul de lăcrimare. Fimele bune sunt direct proporționale cu numărul de șervețele utilizate. Pentru o plângăcioasă, e de ajuns să audă numele unui film, cum ar fi „In the name of the father” sau să audă note din coloana sonoră a filmului „The Mission”, că ochii se umezesc până la refuz, iar preaplinul se revarsă pe obraji, înnodându-se sub bărbie. Mai greu e la cinema, unde nu pot să-mi iau cutia de șervețele, ci un pachet mititel, pe care-l chivernisesc foarte atent, doar pentru lacrimi, trăgându-mi nasul la fiecare două minute, întru economisirea șervețelelor. Experiența m-a învățat că la cinema nu trebuie să merg fardată, cunoscătorii știu ce înseamnă genele rimelate combinate cu lacrimi. Dacă mă întâlnesc cu cineva cunoscut nu scap de inevitabilul „te simți bine?”, pentru că fără puțin fard sunt cam palidă și spălăcită. „Mă simt bine, dar merg la film”, răspund eu cu sinceritate, întărindu-i interlocutorului convingerea că nu sunt în cea mai bună formă. O singură dată nu am vărsat nicio lacrimă, deși eram pregătită sufletește, iar filmul era ofertant. Îmi simțeam deja ochii aburind, când din sală mi-a luat-o cineva înainte, hohotind cu sughițuri. Am văzut mai întâi, în obscuritatea sălii de cinema, cutia albă de floricele, tresăltând sacadat în ritmul hohotelor de plâns. În prelungirea cutiei de floricele era un bărbat cu ceafa (matematic mai lată decât lungă, dar mă abțin să folosesc termenul „lată”) bine reprezentată și cu un trapez supradimensionat, de iubitor de suplimente proteice și săli de forță. Mi-am explicat de ce plânge așa de zgomotos, cutia toracică era uriașă și putea amplifica sunetele în voie. S-a ales praful de filmul meu pentru că bărbatul simțitor a plâns tot timpul, în ciuda rugăminților bodyguardului de a face liniște și pentru prima dată, pachetul meu de șervețele a rămas intact, eu ființă senzorială prin excelență, lăsând rațiunea să preia controlul. Plângăciosul e ridicol.  Adică, ce mare brânză că mor personaje, sunt blestemate, se întâmplă drame și nelegiuiri? Va avea oricum happy-end, că e o creație Pixar și eu am văzut trailerul. Așa a și fost: Brave s-a dovedit neînfricată.

Nu găsești un astfel de bărbat în fiecare sală de cinema și, în lipsa lui, eu mi-am reluat tabietul.

O poveste ludică

Nu era prima dată când Cezarul rămânea în beznă, trăind aceeași panică trecătoare. Trupele rebele de gherilă, de prin profunzimile imperiului, obișnuiau să provoace scurte pene de electricitate, lăsându-l pe Cezar lipsit de apărare și vulnerabil. De fiecare dată, Cezarul spunea „să se facă lumină!” și întunericul dispărea ca prin farmec, prin truda puzderiei de oșteni care-l adorau. E adevărat ca era un dictator și că dependența de a avea control nelimitat îl pusese în situații stânjenitoare, nedemne de un cezar, dar era adulat de mulțimile care i se dăruiau întru totul.

„Să se facă lumină!”  zise Cezarul și de astă dată, cu vocea sugrumată de emoția unei presimțiri sumbre. Dar întunericul a rămas dens, dublat de o liniște stranie. Nu se auzeau motoarele, nici măcar motorul cel mare și zgomotos, ale cărui supape clănțăneau neîntrerupt. A încercat să-și domine panica și să reevalueze situația, căci bănuia că trupele de gherilă nu ar fi putut sabota motoarele. Așa a aflat, prin iscoade obosite, că ariergarda căzuse prima, frântă de la mijloc, și apoi pierduseră flancurile, care înghețaseră într-o nemișcare marmorată. Trecătorile erau blocate, întrerupând fluxul de informații și de energie. Inamicul, insinuat parșiv în rândurile oștenilor, ca o secvență virală ce se replica din aproape în aproape, lovise punctele cheie ale imperiului, producând daune ireparabile. Cezarul, apărat de ultimii oșteni ai imperiului, încercă vreo două comenzi salvatoare, care se risipiră în beznă, fără să găsească executanți valizi. Imperiul agoniza și Cezarul, lipsit de lumină, acceptă, cu o liniște neașteptată, să nu mai simtă nimic.

Noroc sau ghinion, Cezarul a fost salvat de niște aliați necunoscuți, ridicoli în uniformele lor reflectorizant-intergalactice, purtând însemnele cruciadelor, care i-au venit în ajutor cu cele mai diverse arme: electrice, chimice și chiar mecanice. Puternic afectat, Cezarul și-a promis refacerea imperiului fără de care el nu ar fi decât o amintire.

Aceasta este povestea. O poveste romanțată și scurtă despre infarctul miocardic.

 

Delta Dunării. Suprarealism

Delta Dunării – destinație de vacanță. Așa am hotărât într-un an și așa am făcut. Mi-am ales o pensiune confortabilă, aproape de civilizație gândind strict că dacă am nevoie de un doctor să nu mor înainte de vreme în încercarea de a găsi unul. Numiți asta instinct de conservare sau prostie.

Vacanță frumoasă, tihnită, Dunărea trecea prin fața casei, plimbări cu o șalupă cochetă pe canale, trei mese pe zi agreabile, tânțari așa cum auzisem, roiuri . Era vacanța pe care mi-o proiectasem, de odihnă și relaxare, pe care o trăiam cu sentimentul că îmi scapă ceva(ca atunci când ai ieșit pe ușă și nu îți amintești dacă ai închis gazele). Nea Mihai, amfitrionul, om de Dunăre îmbătrânit în hârșâială cu turiști, îmi miroase nemulțumirea și mă anunță că mergem a doua zi în zori la pescuit. Nu m-a întrebat dacă vreau, doar mi-a comunicat. Un păcat al firii mele e că dacă îmi intră ceva în cap mă cuprinde zelul cel mare și nu e chip să mă liniștesc dacă nu pun în practică. Și iată-mă cu zelul la zenit, imposibil să mai aștept dimineața următoare, nea Mihai, din deontologie profesională și cu dispreț sincer pentru ora mea de pescuit, încarcă undițe, momeli și o sticlă de plastic cu lichid alb-tulburel și pe mine pe deasupra, toate într-o barcă pescărească cu motor. Nu am îndrăznit să-i spun că preferam șalupa cea cochetă, îl iritasem îndeajuns și doar situația mea de client îl făcea să mai păstreze ceva aparențe de bunăvoință.

Plecăm și cum plecăm nea Mihai îmi zice: „știi să înoți că am uitat vestele”.”Știu să fac pluta”. „Hm. Vezi să nu cazi din barcă!” Așa că am stat cuminte tinându-mă strâns de marginile bărcii în timp ce nea Mihai mă informa despre regulile de circulație de pe Dunăre și despre șalupa poliției cu care ar fi bine să nu ne întâlnim că nu am vestă. Bun. Mergem pe canal și mă parchează sub niște sălcii (dumnezeiesc locșor) . Scoate undițele și îmi dă și mie una. Scoate și râmele și moșmondește una să și-o pună în cârlig. Aruncă undița și în două secunde scoate un biban. Eu, politicoasă, cer o râmă în cârlig. Dar nea Mihai nu mai e cu mine : suntem pe Dunăre, egali în fața ei, filosofia serviciilor de calitate din turism e pierdută pe undeva și eu sar pe loc în fundul bărcii că vreau să prind și eu bibani și nu am râmă în cârlig. Nea Mihai nici că mă aude: e transfigurat, pune râma, aruncă undița, scoate bibanul și de la capăt. Ba face o pauză în rigurozitatea gesturilor și își scoate sticla de vin( de Niculițel am fost informată), mă invită camaraderește(păcat că nu vrei), o pune la gură și trage o dușcă. Să nu-mi ratez de tot acțiunea, îmi iau inima în dinți și pun o râmă în cârlig( de la mijloc, nu așa!) și constat că nu e greu. Arunc undița, scot bibanul și acum suntem doi apucați, făcând într-un autism fericit aceleași gesturi. Vinul de Niculițel e într-adevăr bun și m-a făcut să simt spiritul deltei și nirvana la un loc. Și în toată fericirea asta, fără vreun avertisment anume, nea Mihai îmi zice că strângem și din ton îmi dau seama că nu are rost să mă împotrivesc. Plecăm spre casă și nea Mihai contrazice toate regulile de circulație despre care mi-a vorbit la venire, nu taie valurile perpendicular și barca sare peste valuri. Suntem gata să ne ciocnim de un pescar răsărit din trestii și ne speriem unii de alții. Pescarul e de al locului și cu tot Niculițelul, izvor de nirvană, îmi ridică părul în cap: are trăsături dure și nu mă pot opri să mă gândesc că e un loc minunat pentru o crimă. „Terente..” am eu un gând și gândul iese printre buze. Nu a fost să fie și ajungem în mare viteză la ponton chiar când crepusculul se făcea mai dens. Debarcăm, eu și nea Mihai ținându-ne de gât frățește și târâm cu greutate prada zbătându-se în minciocuri.

Am făcut insolație ca la carte , cu edem cerebral și delir. Spiritul deltei și nirvana: îmi aduc aminte halucinațiile viu colorate cu bibani zburători uriași pe care mă străduiam să îi prind cu o mână în timp ce cu cealaltă mâna îmi struneam enotul de pază… Terente… regele bălților…

Aceasta este o repostare și promit să nu mai fac (prea curând). Dar cum mi s-a făcut dor de deltă, am îndrăznit.

 

 

 

 

 

Despre fericire

Nu cred că se mai poate scrie ceva despre fericire, pentru că râuri de cerneală au curs pe tema asta. M-am hotărât să încerc marea cu degetul și să vă povestesc ceva, în urma unor comentarii la postarea precedentă. Fericirea, sper că știți, este o emoție puternică și copleșitoare, deplină și suficientă. Atunci când ți-o dorești e ca o fata morgana mofturoasă, care nu se lasă văzută, chiar dacă tu faci eforturi mari s-o simți lângă tine. De regulă, cu cât te străduiești mai mult să fii fericit, cu atât ești mai nefericit, frustrat, neîmplinit. Uneori, la un stimul absolut nevinovat, simți că o iei puțin razna și te bucuri copilărește de ziua lăsată de Dumnezeu. Știi că ziua ta este minunată și nu știi să explici de ce.  Este o zi pe care ți-o vei aminti peste un timp ca fiind ziua în care ai fost fericit și te minunezi că, atunci când ai trăit-o, nu ai știut să recunoști fericirea. Pentru că mereu fericirea se referă la un moment care deja a trecut. Motivul fericirii? Mai niciodată bunurile materiale, ci crâmpeie simple de cotidian, care, ele știu cum, ajung să irumpă în valuri de fericire ilogică și inexplicabilă. Dacă obișnuiți să credeți că o mașină cu portiere deschizându-se ca niște aripi de fluturi vă poate aduce fericirea, mă hazardez (pornind de la ideea că suntem făcuți după același calapod), să vă spun că vă înșelați. Vă poate aduce mulțumire, bucurie și nefericire (asta vine tam-nesam), atunci când o veți găsi lovită în parcare.

Să lăsăm vorbele și să vă povestesc:

Eram în tramvai, afară ningea, perioadă de sărbători. O mamă însărcinată și o fiică de 4-5 ani mergeau spre un capăt de București, de unde luau un microbuz spre un sat. Cerșeau în tramvai. Erau îmbrăcate cu haine ponosite și copila purta pe umeri o jumătate de pilotă. Fetița cânta, mergând prin tramvai, o frântură de colind și, când termina scurtul repertoriu, se ducea la mamă-sa și o îmbrățișa. Femeia, la rândul ei, o ridica pe genunchi și o smotocea drăgăstos, iar fetița râdea cu un râs adevărat, nepervertit de vreo amărăciune.

Credeți că aveau vreun motiv de fericire? Dacă răspundeți cu „nu” înseamnă că gândiți ca mine. Un punct de vedere greșit în opinia fericirii, pe care o puteam recunoaște la cele două oropsite.  Îmi aduc aminte exact, pentru că ceva din râsul acela de copil m-a făcut fericită, într-un mod ilogic și inexplicabil.

Vremea dragostei

Ne-am bucurat pentru Bodo, tip frumușel, divorțat, 40 de ani. Ne-am bucurat că a ieșit din mlaștina aceea deprimantă de după divorț și că și-a găsit pereche. E îndrăgostit. Cu multă stânjeneală, Bodo ne-a pregătit psihic să o cunoaștem pe ea, femeia, și parcă începusem să simțim cum că ceva nu e în regulă. Prea se fâstâcea și se ascundea după deget, din care cauză noi, ceilalți, nu ne-am abținut să nu ne dăm cu presupusul: e urâtă? e grasă? are un picior de lemn? e bărbat? Bietul Bodo ne asigura cu vocea tremurând că nu e nimic în neregulă și c-o s-o cunoaștem imediat. Că vine și ea la terasă, să bem ceva împreună. Iat-o! Venise… și am amuțit, considerând cu toții că e mult mai rău decât dacă ar fi fost un bărbat gras, cu un picior de lemn. Ne-am temut că e minoră. Nu era, dar era proaspăt majoră, frumoasă, zglobie, zburdalnică. Mirosea încă a adolescență și avea pantalonii foarte scurți, lăsând la vedere o pereche de picioare lungi și bronzate. Am trecut peste momentul de stupoare, am băut vin, mai puțin copila, care înnoda shakuri după shakuri, jucându-se cuminte cu paiul în pahar. Apoi, când micuța nu a mai rezistat societății majore, și-a scos telefonul și și-a făcut de lucru cu el. Ne-am bucurat că e cuminte și ne-am văzut de discuțiile noastre de oameni mari, adică politică, sport și Dumnezeu, ca de obicei. Vinul dezleagă limbi și dilată timpul, așa că seara promitea să se lungească, dacă nu se întâmpla să observăm că fata căsca plictisită. „Du copilul la culcare!”l-am zorit pe Bodo, care încerca să ne arate că treaba e mult mai complicată și că fata poate mai mult, dar îi trebuie un imbold. „Vrei să mergem la film? La expoziția de artă? La muzeu?”încerca Bodo să scoată fata din plictis. Dar aia mică țuguia buzele a bosumflare și, blazat, Bodo a încheiat seara: „hai, că te duce tata la Mc Donald’s!” Ei au plecat, ținându-se de mână, noi am rămas, înecându-ne de râs, pariind greu pe timpul pe care-l vor petrece împreună: de la două săptămâni la două luni, că nimeni nu a dat mai mult, eșecul era palpabil. Nu i-am mai văzut de mai bine de un an. Până de curând, când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Bodo arăta splendid, întinerit cu zece ani, voios și îmbrăcat „în tendințe”. Era fericit, de mână cu dragostea lui, aceeași fetișcană, cu aceleași picioare lungi, care nu știu când înțelesese într-un timp atât de scurt că e femeie. I-am simțit siguranța atunci când m-a privit în ochi, începutul de rivalitate repede amorțită pentru că nu eram un pericol pentru feminitatea ei. Amândoi păreau fericiți.

Bineînțeles că mi-am sunat prietenii să stabilim că pariurile nu-și mai au rostul. Am despicat firul în patru și apoi, în opt și am tras o concluzie unanimă: al naibii Bodo!

 

 

 

Ketamină

Ca orice fricos autentic, am vrut anestezie generală, să nu văd, să nu aud, să nu știu nimic, chiar dacă intervenția chirurgicală era un moft. Așa că am primit intravenos minunata ketamină. Atunci s-a produs scindarea:yin și yang, apolinicul și dionisiacul, teluricul și solarul, despărțite precum apa de ulei. Am pipăit o stea ce fierbea în nuanțe de ocru, deși nu eram decât un fond fără formă, un cumul de molecule plutind într-o uriașă supă organică, în așteptarea unui mic incident care să mă recompună într-un corp oarecare. Marginile stelei vibrau în lungimi de undă nemaiîntâlnite, ce nășteau aurore boreale dinamice și instabile. Steaua mea și aurorele ce o însoțeau emanau o căldură mulțumitoare, de pântece matern sau de vară californiană, dându-mi o nepăsare fericită cu iz de eternitate. Moleculele mele, parte din uriașa supă organică, reverberau într-un ritm cardiac alert, cântecul universului. În acest timp, teluricul, yinul sau dionisiacul, indiferent la cântecul universului, stătea lipit de masa de operație, promițând iubire veșnică fiecărui membru al echipei operatorii. Fără vreun minim discernământ, teluricul răspândea iubire deopotrivă femeilor și bărbaților, ceea ce a atras pe alocuri nemulțumiri. Din lipsă de înțelegere, cercul de iubire s-a rupt și teluricul a devenit agresiv, făcându-mă de rușine și proferând injurii. Injuriile nu au fost birjărești, ci aproape savante, cum că doctorii și asistentele sunt ca sarcopții râiei. Îți intră pe sub piele și, săpând neobosit acolo, îți creează iritații. De la injurii la amenințarea cu moartea nu a fost decât un pas mic și teluricul meu a promis apoteotic că, odată scăpat, îi va călca pe toți cu mașina.

Intervenția chirurgicală a durat cam șase minute, în care am iubit veșnic, m-am răzgândit, am jignit personalul medical și l-am amenințat cu moartea. M-am plimbat prin univers și am creat cea mai frumoasă amintire vizuală a mea, o amintire a unei realități incerte, pe care nimeni nu mi-o poate nega.

Aceasta este o poveste despre adevăr, relativitate și ketamină.

 

 

 

Anti-motivațional

„Ești special! Ești unic! Ești extraordinar!” Discursurile motivaționale, foarte la modă și pe la noi, sunt centrate pe unicitatea insului și pe dezvoltarea personală, ce va scoate la iveală abilități neobișnuite care vegetează netulburate în abisul psihologic al insului. Omul, proaspăt motivat, se poate uita în oglindă spunându-și că e cel mai bun, frumos și deștept, gata să-și exploateze potențialul antreprenorial bunăoară, potențial ce lâncezea neștiut în spuma gândurilor sale. Nici nu-i trece prin cap să-și amintească de X sau Y care, în lipsa unui speech motivațional, îndrăzneau să te vândă și să te cumpere cu naturalețe, încă din școala primară. Într-o scurtă paranteză, îmi amintesc cum am făcut rost de invitații la un festival de jazz și m-am grăbit să îmi invit prietenii. Unul dintre ei a avut ideea de a vinde invitațiile mele și, deși m-am opus inițial, prețul pe care l-a obținut mi-a înmuiat boemia. I-am reproșat că speculează, mi-a reproșat că nu înțeleg principii economice simple. Din prietenii acelei seri unul singur are propria afacere, în vreme ce ceilalți încă fac cursuri antreprenoriale. El, cel ce a văzut la momentul potrivit ocazia potrivită de a supralicita. Dacă omul nostru proaspăt motivat, ca individ al speciei, special și extraordinar, are forța să se gândească la semenii cursanți motivațional ca și el, poate trage concluzia că specia umană este formată din indivizi unici și speciali. Ducând raționamentul mai departe, ar trebui să se întrebe unde este acea parte a omenirii căreia îi poate demonstra unicitatea sa, adică partea banală, nespecială și ordinară a lumii. În această clipă, omul proaspăt motivat ar trebui să se panicheze, realizând că unicitatea sa este discutabilă. Ca un flash deloc plăcut, își poate aminti cum carismaticul speaker care i-a vândut rețeta succesului primește bani de la părinți pentru a-și plăti chiria. Dacă mai pui la socoteală că aproape toți indivizii, puși să se autoevalueze, vor considera că au o inteligența peste medie, vom înțelege de ce cursurile motivaționale au un succes atât de mare.

Înțelepciunea oamenilor simpli

Este autentică, reală și demonstrabilă, deoarece oamenii simpli înțeleg empiric că universul funcționează după un principiu simplu: orice acțiune declanșează o reacțiune. Am auzit de nenumărate ori vorbindu-se despre modul înțelept în care acela cu doar patru clase, care abia știe să-și scrie numele, poate emite judecăți de valoare, demne de orice gânditor cu carte multă. Judecățile de valoare se referă de obicei la adevăruri precum: dacă nu mănânci, mori de foame; dacă nu întinzi mâna, nu apuci hrana; dacă nu ai încotro, trebuie să muncești pentru a avea ce mânca. Foarte apropiat de gândirea carteziană, cu avantajul incontestabil că aplicabilitatea practică e palpabilă.  De asemenea am auzit de la oameni deștepți povești despre copii, care luați de la coada vacii, au câștigat premiul Nobel pentru matematică, cunoscând aprioric instrumentele matematice, axiome, postulate sau teoreme, dovedind în acest fel că școala e inutilă,  prin comparație cu pășunatul mioritic. Personal, am cunoscut copii care au abandonat școala în favoarea pășunatului, dar erau departe de a susține cunoașterea apriorică: dimpotrivă, mimau retardul (există retardul social, unde copilul nu își dezvoltă funcțiile gândirii pentru că nu este stimulat, deși creierul lui este organic normal; vezi cazul Victor, al lui Itard, copilul găsit în pădurile din Aveyron). În ciuda mitului urban, al părinților cu copii de școală, nu voi putea fi convinsă că un oarecare corespondent din zilele noastre al lui Victor ar putea câștiga premiul Nobel pentru matematică sau măcar poate fi recuperat pentru marea societate.                                       Revenind la tema articolului, înțelepciunea omului simplu, rezultat al unei experiențe de viață simplă cu variabile irelevante, este reală și demonstrabilă. Este o înțelepciune înduioșătoare de la care nu înveți nimic.