Amintire

Dacă ne vom întâlni vreodată, la un pahar de vorbă bunăoară, vom ajunge inevitabil să depănăm amintiri, fiecare pe ale lui. Tot inevitabil, îți voi spune o poveste despre o pățanie din copilăria mea, pentru că o povestesc de fiecare dată la un anume moment z al paharului de vorbă. Eram doar o fetiță când, eu și părinții mei, ne întorceam seara târziu de la o petrecere. Petrecerea era mai mult a lor, ceea ce se putea vedea cu ochiul liber în disprețul plictisit cu care mă lăsam târâtă, între părinții ce mă țineau fiecare de o mână. Mie îmi era somn și voiam în brațe, dar ei considerau că sunt un copil mare și trăgeau de mine astfel încât nu aveam altceva de ales decât să pun un picior în fața celuilalt. Era întuneric, acel întuneric al Bucureștiului comunist, când nu zăreai decât la un pas în față trotuarul pe care mergeai și ghiceai doar siluetele negre ale blocurilor pe lângă care treceai. Adică era întuneric, dar un bec chior tot se găsea pe undeva, suficient să facă umbrele mai lungi și pisicile mai negre. Și cum mergeam noi așa s-a întâmplat că părinții mei au văzut o umbră mișcându-se și, îngrijorați în pustiul acela îtunecat, m-au strâns mai tare de mână și au grăbit pasul. Ba chiar au părăsit trotuarul și au luat-o pe mijlocul șoselei. Plictisul mi-a dispărut și groaza că vom fi atacați de un răufăcător m-a făcut să văd siluete pândind pe după copaci. Simțeam urmăritorul pe urmele noastre și am crezut că sfârșitul violent al vieții mele venise. Mi-am aruncat de câteva ori privirea în spate și puteam vedea doi ochi galbeni fosforescenți de o cruzime înfricoșătoare, scrutând întunericul după noi. Răufăcătorul era îmbrăcat în haine întunecate, semănând mult cu un ninja negru ce curgea pe lângă umbrele noastre. Mai mult moartă decât vie, am ajuns acasă și îmi amintesc frisonul de spaimă care m-a scuturat mult timp. Aceasta este amintirea din copilărie pe care v-o voi povesti negreșit și fiecare nouă evocare a ei îmi aduce în prim-planul conștiinței doi ochi galbeni și cruzi, precum și hainele negre de ninja. E amintirea mea care nu are nicio legătură cu realitatea: adevărul e că Bucureștiul era întunecat și pustiu și părinții mei au preferat să meargă pe mijlocul străzii. Nimeni nu ne-a urmărit și totuși, posibilitatea ca acest lucru să se întâmple a fost suficientă să creeze într-o minte de copil imaginativ o poveste de groază. E ciudat cum un lucru care nu s-a întâmplat se constituie într-una din cele mai puternice amintiri ale copilăriei mele.

Două minute

Cum stăteam în stație, cu ochii în zare către troleul înțepenit în trafic, o doamnă bonomă și jovială mi-a zâmbit cu un zâmbet neverosimil de senin. Dintr-un mimetism social i-am întors zâmbetul, gândindu-mă că poate ne-am mai întâlnit și nu sunt capabilă să o recunosc, așa cum mi se mai întâmplă. Femeia a recunoscut în mine semnele unui auditoriu perfect și, nici una, nici două, a început să îmi povestească viața ei. Are aproape 70 de ani, dar nu îi dădeai nici 50, mergea să își cumpere spanac din piață, în Canada e foarte frig și ea nu mai suportă iarna și zăpezile. E farmacist și a avut multe de oferit societății, dar în Canada să nu cred că umblă câinii cu covrigi în coadă, că nu e adevărat. Ea s-a chinuit îngrozitor timp de doi ani în care a făcut munci umilitoare, încercând să își găsească un post de farmacist. Canada i-a adus doar un divorț, el și-a găsit pe altcineva. „De ce mă părăsești?” „Ea e mai sexi.” „Ce are mai sexi decãt mine?” „E o femeie care tace”, i-a răspuns bărbată-său și l-a dat naibii că și-a luat altul, pâinea lui Dumnezeu. În România s-a întors cu mare drag, aici în aprilie nu mai vezi troiene și găsești spanac. A intrat în farmacia de la Tei și le-a zis:”măi, fetelor, mai udați și voi florile din vitrină, că s-au pleoștit de tot!”. Ea înțelege că au treabă, dar dacă nu uzi florile, măcar să iei ghivecele alea din vitrină. E foarte rău că nu a făcut un copil, a vrut să își facă mai întâi un rost, apoi a fost cam târziu, dar, și alții, cu copii, nu o duc prea bine și numai de griji au avut parte. Acum are parte de liniștea pe care a căutat-o toată viața și se bucură mult că m-a cunoscut, că…uite..mi-a venit troleul.

Am urcat în troleu clătinându-mă sub tirul logoreic, din care m-am ales totuși cu vreo două idei cristalizate: în Canada câinii nu au covrigi în coadă, ci sunt doar niște câini banali, degerând printre troiene; femeile sexi vorbesc puțin; dacă ești ca o sită și nu poți ține nimic (bucurie sau necaz) în interiorul tău, vei arăta cu 20 de ani mai tânăr. Lecția de viață a durat aproximativ două minute.

 

 

 

 

 

 

 

Creatorul

Într-o clipă se hotărî să umple întinderea aceea prăfoasă cu ceva: i se părea anostă. Și praful deveni roșu, auriu, portocaliu pentru că agăță pe cerul gol un soare uriaș, de o culoare puternică, să-i lumineze spațiul. O vreme își contemplă creația, gustând din frumusețea policromă a soarelui său roșu, auriu, portocaliu. Se juca la nesfârșit cu reflexia nesupusă vreunei reguli până ce ochii îi oboseau și atunci soarele apunea, lăsând întinderea prăfoasă într-un întuneric imperfect. Apoi se gândi să umple spațiul cu un oraș, pe care îl migăli mult, cu trudă, precum un arhitect suprasolicitat: alese cărămidă roșie și acoperișuri lucioase în care soarele său policrom să se poată juca în voie. Puse la voia întâmplării și vreo două statui albe, marmorate, care aveau trupuri de femei împlinite: una reprezenta iertarea și avea ochii orbi încărcați de sensuri, iar cealaltă era regretul și creatorul o așezase sugestiv în fața închisorii propriilor instanțe morale. Se delectă un timp cu noua sa creație, până când își dădu seama că orașul acela frumos era foarte pustiu. Atunci creatorul se gândi să îl populeze și se munci să facă un om: făcu și modelă o masă amorfă de nervi, vase și mușchi și omul, de înălțimea celor mai înalte turle din oraș, putea fi văzut trecând absent pe sub soarele roșu. Creatorul știa ce îi lipsește și se gândi să îi dea omului puțină rațiune și puțină simțire, un strop din sinele său. Și atunci minunata creație își deschise ochii spre împrejurimi și își întinse mâinile spre căldura roșie: părea fericit, mai cu seamă că tatăl lui- creatorul nu se putuse decide asupra unui sex și își lăsase omul asexuat, lipsit de frustrările vreunei lipse sau de superioritățile vreunui surplus. Ar mai fi vrut să creeze ceva, dar omul îi consuma toate resursele și de abia mai reuși să umple spațiul acela tăcut cu un murmur ce izvora din omul asexuat, ca o materializare vâscoasă a unei gândiri primordiale. Murmurul reverbera lovindu-se de acoperișurile lucioase și creatorul știu că de acum nu se va mai plictisi vreodată, încercând să deceleze infinitatea de sensuri cuprinse în magma vâscoasă.

Pacientului din rezerva 13 doctorii nu îi găsiseră leacul și credeau sincer, fără să spună și familiei, că nici nu îl vor găsi vreodată. Testele arătau că pacientul catatonic din rezerva 13 nu mai avea decât o minimă activitate a scoarței cerebrale ce menținea un corp sănătos într-o stare de vegetație hibernală. Credeau că timpul trece ireversibil în defavoarea pacientului. Timpul? … Creatorului nu-i trecea prin cap să zămislească timpul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre ratatul ordinar

De bună seamă că, nici într-o lume ideală, nu putem fi toți învingători, pentru că întotdeauna, fără excepție, succesul unora e dependent de insuccesul altora. Despre gestionarea insuccesului s-au scris povești multe, cum că ar fi calea către reușită, cum că te-ar face mai experimentat sau alte asemenea. Poveștile ar putea fi adevărate, dar nu pentru toată lumea, ci doar pentru aceia care definesc insuccesul ca pe o barieră circumstanțială, un accident sau, mai degrabă incident, o amânare a succesului, fără prea mari rezonanțe emoționale. În aceste condiții nu poți vorbi despre insuccesul adevărat, acela care sapă la temelia imaginii tale și a întregii personalități, care te lasă amputat de bucăți mari de voință și demnitate. Insuccesul creează ratatul, loserul, pierzătorul. Iar ratatul ordinar este, în cele mai multe cazuri, un intelectual de condiție medie, care știe cu certitudine că există, dar nu înțelege de ce i se întâmplă existența, se risipește în obiective mici având conștiința negării obiectivelor majore, are speranța că de mâine, de marți sau de anul viitor va schimba soarta, va căuta asiduu sensuri acolo unde nu e nimic. Apoi se va întâmpla dezastrul, poate pe la 40 de ani, când ratatul ordinar va înțelege într-o fracțiune de secundă, ca într-o epifanie, că maximul de potență a fost atins deja și că loc de mai bine nu există, dar există din belșug loc de mai rău. Speranța moare, ca semn de înțelepciune matură și e înlocuită de blazarea neputinței de a-și depăși condiția, lăsând urme lizibile într-un obraz fără culoare. Ratatul ordinar este veșnicul câștigător al locului al doilea, loc demn de laudă și de consolare, sau locul desemnat pentru cel mai mare pierzător. În apărarea sa, ratatul ordinar poate aduce oricând dovada că te poți baza pe el și că merită să îl prețuiești și poate că, dincolo de tărâmul nevrotic, succesul e discutabil.

Proză scurtă. Exercițiu

O adusese de la spital într-o zi de miercuri și a știut încă din acea miercuri că viața lui va curge altfel decât își dorea. O putea citi în ochii ei atunci când își strângea într-un sac hainele de gravidă, cu gesturi sigure, fără urmă de ezitare. Nu au deschis subiectul, nici atunci și nici mai târziu, ci au continuat să facă lucrurile ca și cum ea nu a fost vreodată gravidă: își vedea de contabilitatea ei, cu ochelarii pe vârful nasului și cu un creion ascuțit frecat între degete, notând uneori câte un semn pe hârtie. Nu mai făcea târguielile pe care le făcea înainte, când voia să-i facă lui surpriză cu o cină exotică. Se întâmpla să gătească el, cu succes discutabil, dar ea mânca inert, fără poftă și fără comentarii. Cinele, altădată vesele și lungi, stropite cu vin și voie bună, aduceau cu ele teroarea tăcerii, în care puteai auzi reproșurile nerostite. El putea auzi cum ea îl învinovățea că nu fusese acolo atunci când începuseră contracțiile și că, singură acasă, fusese nevoită să cheme ambulanța. Ea putea descifra, printre rare zgomote de furculițe lovite de farfurie, reproșul lui pentru neputința de a-i naște copilul viu, în ciuda coapselor largi, promițătoare de fertilitate. Și atunci, nemaisuportând tăcerea aceea densă, el a inventat jocul: în timpul cinei își puteau spune un lucru pe care, în mod obișnuit, l-ar ține secret. Văzu în ochii femeii o umbră de interes și cina a fost mai animată, lipsită de teroarea aceea înnebunitoare. Ea îi spuse că nu o putea suferi pe maică-sa, iar el – că ieșise la o cafea cu o colegă de birou și i s-a părut plăcut. S-au privit în ochi cum nu o mai făcuseră de mult și s-au ridicat de la masă preocupați să-și ascundă rănile proaspete. În seara următoare, ea a pregătit cina, nerăbdătoare să continue jocul: ea i-a spus că a început să semene cu un bărbat ridicol în dorința lui de a rămâne tânăr, cu tricourile alea strâmte și cu gel în păr. El, roșind puțin, i-a spus că habar nu are cum să facă un bărbat fericit, ba, dimpotrivă, ar putea face reclamă pentru abstinența veșnică. Și-au mulțumit pentru cină și au mers la culcare rumegând runda următoare a jocului.  Seara următoare îi găsi proaspeți, aranjați ca pentru o masă în oraș, iar ea reuși să îl uimească cu una din rețetele ei exotice. Ea îi spuse rar, gustând din savoarea propriilor cuvinte, că nu îl mai poate vedea în ochi și că îl urăște de moarte. El, demn și livid, îi spuse că devenise o străină, ce nu avea nimic în comun cu nevasta lui, pe care încă și-o amintește cum îl petrecea până la ușă, zglobie și agilă, purtându-și mândră povara iubită sub sâni. Aceasta a fost clipa când jocul s-a frânt, rupând zăgazul unor lacrimi neplânse și cei doi au plâns mult, strânși într-o îmbrățișare ce le amintea de vremuri uitate, prin care treceau împreună, într-o intimitate irepetabilă.

S-a întâmplat în România

Eram copil când credeam că polițistul e un super-erou, semizeu sau ceva asemănător și că are cheia de la orice situație imposibilă. Apoi a venit revelația, polițistul e doar om și are puteri limitate, poate fi umilit, jignit, mituit. S-a întâmplat apoi cu bancnota de 10 lei pe care mi-a respins-o casierul de la Mega: era falsă. Am transpirat atunci de spaimă, considerându-mă parte a unui lanț infracțional, m-am muncit să îmi amintesc de unde am banii și am decis să semnalez organelor fenomenul care îmi părea un delict major. Organul era probabil plictisit pentru că m-a lămurit că știe de fenomen și că pot să folosesc bancnota la un automat de cafea, așa, să nu pierd banii. A fost momentul când polițistul a devenit anti-erou. Totuși, polițistul român a fost reabilitat în mare măsură, chiar azi, când a ieșit de pe unde ședea tupilat și, țanțoș cum îi șade bine unui bărbat în uniformă, a amendat o doamnă care a aruncat chiștocul pe jos. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor, ba chiar m-am și ciupit un pic să văd dacă sunt trează sau visez: se întâmpla aievea, la mine în România. Doamna s-a necăjit, considerând delictul ușor de trecut cu vederea, a încercat puțină negociere, dar polițistul, impasibil, își scria concentrat procesul verbal. Puținii trecători se opriseră și se constituiseră în organe alternative de ordine și justiție, comentând ad-hoc situația: aproape că linșau pe bietul polițist, acuzându-l de abuz. Nu voi înțelege niciodată de ce aplicarea legii e considerată un abuz și de ce infracțiunile sunt categorisite ca fiind infracțiuni pe care poți să le faci fără să fii pedepsit sau infracțiuni pe care nu poți să le faci. Din această ultimă categorie fac parte crimele și furtul din avutul propriu, iar din prima categorie, a infracțiunilor pardonabile, sunt restul infracțiunilor. Aici, discutabil, găsim furtul din avutul public, tăinuirea unor fapte infracționale, agresiuni domestice, ba chiar și violul, când victima este de vină, spre deosebire de violator, care, bietul, a fost momit în păcat.  Revenind, polițistul meu, cu o atitudine țeapănă și rigidă, nu s-a pierdut cu firea și a aplicat legea, spre nemulțumirea doamnei vinovate și a martorilor degrabă-iertători. Însă mie mi-a venit să-l pup pentru că mi-a reabilitat poliția română.

Valentine’s day, după fapte reale

„Ia uite ce mesaje mi-a trimis soțul meu”, zice ea, arătându-mi pe telefon versurile curgând clișeic pe fond de trandafiri criogenați, de pisicuțe pufoase și inimioare roșii. „Ce drăguț!”, zic eu, neștiind ce altceva să răspund la vederea versurilor facile. „Se anunță o giugiuleală de proporții cosmice!” mă trezesc vorbind. Ea se supără, că nu înțeleg cum vine cu iubirea și cu declararea ei. „Unde era soțul tău?” întreb eu de complezență. „Eu eram în dormitor, el era în sufragerie, la laptop.” Așadar, dacă am înțeles bine, el îi trimitea din sufragerie mesaje de dragoste adevărată ei, în dormitor. Între ei erau cinci sau șase metri și un perete sau un hol.

Simt că mie îmi scapă ceva și că sunt depășită de vremuri.

Nu vreau cățel!

Aș putea spune că nu îi înțeleg pe cei care, într-un apartament de bloc cu suprafață mică unde abia încape o familie, înghesuie și patrupedul, care, indiferent de talie, consumă  oxigen și ocupă spațiu.

Aș putea spune că un câine, într-un apartament de bloc, miroase urât, „a câine ud” și degeaba îl speli cu șampoane speciale că mirosul de animal cu blană răzbate de sub damfurile parfumate.

Aș putea spune că un câine, mai ales când e pui și adolescent, face o grămadă de grozăvii, țintind către pantofii tăi preferați, canapele și cărți, pe care le poate transforma în confeti.

Aș putea spune că, dacă ești un stăpân responsabil, duci cățelul la veterinar mai des decât ajungi tu la medicul de familie. Pentru asta ai nevoie de resurse: timp și bani.

Aș putea spune că, dacă lași garda jos în fața câinelui, îți va fi stăpân și va dormi cu tine în pat până la adânci bătrâneți. Vei mirosi și tu ca un câine ud și vei dormi prost pentru că patrupedul aproape că te-a aruncat din pat.

Aș putea spune că amicul patruped va îmbătrâni în alt ritm decât tine și într-o zi va muri în brațele tale, privindu-te în ochi și spunându-ți că te-a iubit tot timpul și că ai fost Dumnezeul lui adorat, chiar și când îl altoiai cu ziarul la fund.

Aș putea spune că moartea câinelui te va face să juri că nu vei mai avea animal de companie niciodată pentru că nu mai vrei să treci prin suferința supraviețuitorului.

Aș putea spune toate astea și aș putea concluziona că nu îmi trebuie cățel. Sau că ar fi o decizie proastă să îmi iau un cățel. Nu îmi pot explica de ce mă surprind dând radioul mai tare în mașină la o reclamă „adoptă un cățel”. Nu îmi pot explica nici de ce am căutat pe net informații despre șoricari. Sper că e clar pentru toată lumea că nu vreau cățel!

Omul, ființă rațională?

Iau decizii, mici și mari, la fiecare pas al existenței și îmi închipui, cu aroganța speciei mele, că iau decizii corecte, pe baza rațiunii mele cognitive. Dacă aș lăsa aroganța deoparte și aș cerceta mai profund originea deciziilor mele „corecte” aș putea vedea cum rațiunea cognitivă pălește intens în fața interesului imediat împletit strâns cu plăcerea. Așadar, chiar dacă voi delibera înainte, voi lua decizia să mănânc o prăjitură cu multă ciocolată, să închid alarma ceasului și să mă întorc pe partea cealaltă sau să vânez monstruleți virtuali la miez de noapte. Consecințele deciziilor mele s-ar putea vedea cu ochiul liber pe șolduri sau pe fața buimacă pe care mi-o aduc la serviciu. Aș putea spune că deciziile mele nu au fost corecte, dar m-aș contrazice imediat pentru că la un moment dat m-au făcut fericită, chiar dacă efemera fericire va fi plătită aspru. Deciziile majore se nasc în aceeași manieră, poate cu o deliberare mai îndelungată, jucându-mă mai serios de-a ființa rațională. În aceste condiții aș întreba alte ființe rațional-cognitive cum și cine stabilește ce este „decizia corectă”. Pentru a face întrebarea mai clară vă pot ruga să vă imaginați următoarea situație: ești atacat de trupe inamice. Îți iei copilul în brațe și, împreună cu alți indivizi, te adăpostești în subsolul casei. Dar copilul tău plânge și există pericolul ca ascunzătoarea să fie deconspirată. Tu poți acoperi gura copilului cu mâna, dar astfel îl vei asfixia, sau poți să încerci să îl liniștești, punându-te pe tine și pe ceilalți în pericol de moarte (experimentul e descris de Kevin Dutton în „Înțelepciunea psihopaților”). Așadar, care e decizia corectă? Și omul e ființă rațională?

Proză foarte scurtă (exercițiu)

Nu-și amintea exact cum ajunsese aici, în situația asta imposibilă: acum era bine-sănătoasă, în siguranță deplină și în momentul următor venise dezastrul, făcând-o să se gândească la imprevizibilul sorții. Se zbătea gâfâind în valurile reci și înspumate, care se închideau deasupra ei, lăsând-o fără aer. Nu înota nemaipomenit și mișcările îi erau dezordonate, epuizându-i forțele împuținate. De câteva ori vru să renunțe și să se abandoneze abisului, cu o liniște ce îi umplea trupul, lăsându-l amorf în mijlocul spumelor albe. De fiecare dată, instinctul de conservare era mai puternic și o făcea să zvâcnească, aproape involuntar, și să iasă deasupra valurilor reci, după o gură de aer. Auzea distorsionat sunetele pe care propriul ei trup le producea vibrând în lupta cu valurile și cu moartea iminentă prin înec. Începuse să înțeleagă deja starea de neființă, dar trupul încă viu se încăpățâna sa lupte, cu ultimele puteri, prin mișcări spasmodice și rare, care îi prelungeau chinul dureros. Și atunci, de nicăieri, veni miracolul neașteptat și simplu. Era chiar mâna destinului ei, care decisese că nu sosise clipa să se sfârșească între valurile înspumate. Nici asta nu și-o putea explica, pentru că minunile nu se pot explica: mâna destinului, sub o formă concretă și brută, îi întinse un deget butucănos, cu o unghie murdară, și o scoase într-o clipă pe țărm stabil și uscat. Se încălzi puțin la soare, își recăpătă suflul și porni amețită și greoaie către lumea largă, să ducă mai departe vestea: minunile există și un zeu necunoscut i s-a arătat.

Bărbatul între două vârste, cu capul ferit de canicula după-amiezei târzii de un cozoroc murdar, își bea ritualica bere ieftină și rece, la masa cunoscută, acoperită de mușamaua slinoasă. Mereu aceeași masă, mereu aceleași gesturi, aceiași patru lei, prețul plătit să o poată lua și mâine de la început, un mâine semănând cu azi, cu aceleași umilințe, aceeași muncă de salahor. Se necăji grozav că în berea lui amară și rece năvăli musca aceea bezmetică. Nu apucase să bea decât o gură din halba gulerată și îi era ciudă că musca aia îl scârbea. Nu se îndură să își părăsească halba plină și așteptă ca musca să iasă la liman sau să se înece și s-o pescuiască. Dar musca nu se înecă și nici la liman nu ieși și omul, scârbit să o mai audă bâzâind în halba lui, cu răbdarea franjurată de puterea creaturii patogene, își băgă degetul arătător în lichidul înspumat, scoase spurcăciunea și o depuse pe mușamaua slinoasă. Ar fi vrut să o strivească, dar îi fu silă și se mulțumi să o privească uscându-și aripile și pornind într-o traiectorie sinuoasă, amețită de soare și alcool. Omul își uită necazul și își goli halba care îl ajuta să înceapă și mâine o zi. Habar nu avea că era zeu.