Detalii

Tânărul se grăbea spre casă, ca în fiecare după-amiază la această oră. Își luase de lucru și acasă pentru că nu putea altfel respecta termenul de predare și își dorea din tot sufletul glorie și recunoaștere. Știe că doar prin muncă multă va urca în ierarhia profesională. De aceea, gonea spre casă, să se așeze la lucru. Are timp totuși să vadă, între doi pași grăbiți, că asfaltul de pe trotuar s-a crăpat deja, lăsând loc unei păpădii fragile să își etaleze bănuțul galben. Îi trece prin cap că muncitorii au făcut treaba de mântuială sau au furat din materiale, ca de fiecare dată. Are timp să vadă, trecând pe lângă el, și fata care-i atrage atenția în ultimul timp: e și ea grăbită, poate are o lucrare de predat pentru că privirile li se întâlnesc doar o secundă și pașii nu-și domolesc ritmul. Tânărul găsește că fata e perfectă pănă la intimidare și de aceea preferă să o considere, cu ceva regrete, inaccesibilă sau măcar o femeie ușoară cu care nu e bine să te încurci. În acest timp, o gospodină zeloasă, de la etajul șase, întinde pe balcon cearceafuri albe, mirosind a detergent și clor. Balconul e îngust și plin de flori. Un capăt rebel de cearceaf agață un lujer de floare, ghiveciul se bălăngăne puțin și se hotărăște să cadă în gol, peste balustrada balconului. Jos, pe trotuar, este tânărul, care nu are timp să afle ce i se întâmplă. Își află momentul de glorie, puțin cam macabră, în mijlocul adunării ad-hoc de oameni îngroziți, mâini ridicate la gură și întoarceri de cap de la priveliștea sinistră. Ambulanța, chemată de cineva, a venit foarte repede pentru a constata decesul. Gloria, trecătoare și imprevizibilă, îl va părăsi repede, având scurte răbufniri la trei, șase, nouă zile, poate și la patruzeci, când va veni în treceri scurte, însoțită de pahare de unică folosință de arpacaș, miere și nucă.

Sau

Tânărul, flămând de glorie și recunoaștere, grăbește spre casă, dornic de lucru. Între doi pași grăbiți se oprește pe loc: un fir de păpădie fragil pare să iasă din astfalt și bănuțul galben îi pare minunat. Fata care îi place lui de un timp se întâmplă să treacă pe lângă el, iar el, mai curajos ca niciodată, își adună puterile și îi arată și ei miracolul auriu din mijlocul asfaltului. Fata îi zâmbește suav și un timp, îi poți vedea minunându-se la unison, frumoși și ridicoli. Pleacă apoi umăr lângă umăr, la pas de promenadă, făcând o filosofie ușoară despre starea vremii și despre viață, picând de un acord absolut cum că vremea e frumoasă, iar viața e un șir întâmplător de cauze și efecte, în care detalii mici fac diferențe mari. Aud departe zarvă și o sirenă de ambulanță și zvon că un ghiveci căzut de la etaj ar fi omorât un trecător. Zvonul îi lovește în piept provocând o contracție dureroasă de miocard, una singură, pentru că inimile lor sunt deja prea pline.

Ceasuri și cărți

Bărbată-miu își uitase acasă niște hârtii și a trecut , cinci minute, să și le ia. Nu a venit singur, ci însoțit de un domn cu care avea ceva treburi de rezolvat. M-am necăjit puțin că nu m-a anunțat pentru că domnul cu pricina arăta impecabil, ca scos din cutie, făcându-mă să mă întreb cum de se poate mișca atât de dezinvolt și fără să transpire în costumul închis, ce îi venea turnat. M-am trezit gândindu-mă că puteam fi îmbrăcată în altceva decât un șort și maieu, poate și un ruj pe buze ar fi fost binevenit. Unde mai pui că domnul avea manierele cu el, hârșâit prin societățile de tot felul și învățat să poarte un dialog de salon. Aproape că mă fâstâcisem din cauza afurisitului de șort portocaliu și a lipsei rujului când domnul, rotindu-și ochii prin casă, m-a întrebat ce fac cu atâtea cărți. Păi, ce să fac, le citesc. Păi, de ce, zice el, la ce îți folosește să citești, că el nu are nici o carte în casă. Am căutat răspunsul potrivit și nu l-am găsit, astfel încât am rămas privindu- ne în ochi, el cu siguranța omului care știe cum merg treburile, eu cu o curiozitate cu nuanțe de dispreț pe care nu știu să o disimulez. Mai bine, zice domnul, de banii ăștia pe care i-ai dat pe cărți îți luai un ceas ca lumea, așa, ca ăsta. Și și-a ridicat puțin manșeta să pot vedea minunăția de ceas de la încheietura mâinii. Păi, la ce îmi folosește, e rândul meu să întreb, că doar am ceasuri peste tot unde întorc capul. Nu mi-a răspuns ci doar m-a privit în ochi, cu o curiozitate cu nuanțe de dispreț, pe care nu știa să o disimuleze. Bărbată-miu a apărut cu hârtiile pe care și le uitase, găsind în mijlocul sufrageriei două entități diferite ce încercau precaut să stabilească un canal de comunicare: se pare că entitățile pot trăi în liniște sub același cer, cu condiția de a-și respecta arealul de supraviețuire.

 

Valiza cu bani

V-oți fi întrebat vreodată ce ați face dacă ați găsi, pe o alee pustie bunăoară, o valiză plină cu bani. Cu o sută de mii de euro sau câți vreți voi. Pentru mine, o sută de mii de euro ar fi conținutul perfect pentru o valiză plină cu bani, răsărită în drumul meu, pe o alee neumblată. Să zicem că am găsit-o. Primul meu gând ar fi, evident, să alerg cu valiza la poliție, să o predau conform legii. Chiar așa? Gândul al doilea m-ar proiecta puțin în viitorul apropiat, când valiza cu bani ar fi deja predată poliției, și mă văd cu ochii minții cum regret gestul meu civic. Cum nu-mi plac regretele, aș revizui primul gând și mi-aș lua rapid, să nu mă vadă nimeni, valiza acasă. Aș număra banii, poate puțin nemulțumită de numărul lor, mi-aș cumpăra imaginativ o grămadă de lucruri de care am nevoie, și îmi pare incredibil cum se pot cheltui banii de ușor. Ba încă nici nu îmi ajung. Mă liniștesc puțin și mă gândesc la proveniența lor: poate vreun amărât și-a vândut apartamentul, și, zăpăcit de emoție, și-a rătăcit banii. Gândul mă emoționează și mă enervează în același timp pentru că îmi sapă la temelia planurilor noi făcute. Îl alung repede; nu sunt cu nimic vinovată pentru că altul este căscat. Dar cine și-ar pierde banii din vânzarea unui apartament? Aproape nimeni. Înseamnă atunci că valiza cu bani a fost pierdută de vreun mafiot, traficant, proxenet. În cazul ăsta, căutările ar fi mai minuțioase decât ale poliției și au deznodământ incert. Chiar dacă traficantul sau proxenetul nu mă găsește, ideea că mă caută și, posibil, se strâng ițele în jurul meu, îmi ridică părul de pe ceafă. Atunci care e folosul unei valize cu bani, dacă nu mă pot bucura de ea cum se cuvine? Și uite…simt deja și vinovăția păcatului conștient, și parcă mă necăjește gastrita, ca de fiecare dată când stresul depășește limitele acceptate de corpul meu.

Am mare noroc! Am mare noroc că nu am găsit niciodată o valiză cu bani.

 

 

Delfinii din Marea Neagră

De ani buni merg la mare în aceeași perioada a anului, la sfârșitul lui iulie și începutul lui august, pentru că apa e caldă și vremea la fel. Vreme numai bună de plajă și bălăceală. Anul acesta a fost puțin altfel, codul portocaliu de ploi și vijelii m-a însoțit în vacanță, din fericire mai mult teoretic deoarece, deși aveam norii deasupra capului, ploile au fost năprasnice prin împrejurimi, ocolindu-mă grațios. Nu m-am întrebat niciodată ce alternativă ai pentru petrecerea vacanței la malul mării atunci când e înnorat și frig. Anul acesta m-am întrebat și tot eu mi-am dat răspunsul. Poți face plimbări lungi pe faleză, aerosoli din belșug, poate un volei pe nisip, bine înfășurat în trening. Poate ai ideea strălucită să duci copilul la delfinariu și îți vei da seama că ideea a strălucit în multe capete, judecând după mulțimea de părinți și copii care așteptau să intre să vadă delfinii producându-se. Nu am avut nervi să stau la coadă și am încercat să fac o mică substituire: poate un muzeu ar fi mai interesant decât delfinariul. Copilul m-a privit în ochi cu reproș și m-a întrebat dacă ceva nu e în regulă cu mine. Cu greu am găsit o soluție de compromis: renunțăm la vizita la delfinariu și vom vedea delfinii în mediul lor natural, zburdând liber și fericiți. „Promiți că vom vedea delfini?” „Promit”, am făgăduit eu, gata să promit și luna de pe cer, privind coada de la casa de bilete. Și așa am făcut: pândirea delfinilor din Marea Neagră îți poate ocupa timpul atunci când nu poți face plajă. Între pânde organizam prânzul sau cina, după caz, repede să nu ratăm delfinii. Dacă masa conținea mai mult de un pahar de alcool, începeai să zărești delfini defilând prin fața ta, arătându-ți spinările întunecate. Îi arătai și copilului spinarea de delfin, dar deh… copilul băuse suc și susținea că spinarea de delfin nu era decât un val înspumat. Noroc că soarele a apărut până la urmă, norii s-au risipit, ploaia nu mai amenința și pândele organizate alternând cu mesele îmbelșugate au încetat spontan. Dar într-o seară, admirând luciul argintiu al mării în crepuscul, am zărit clar o coamă arcuită, doar o secundă: am evaluat rapid posibila alcoolemie. Categoric, zero, doar apă și cafea. Să nu am dubii, delfinul a mai ieșit o dată, lăsându-mă să îl văd în toată splendoarea lui. Copilul l-a ratat și preferă să creadă că am văzut doar un val înspumat.

Say my name

Nu am apucat să vă spun niciodată despre o pasiune călduță de-a mea din tinerețea timpurie: chimia. A fost singura disciplină școlară la care nu era nevoie să învăț pentru că se lipea natural de mine. Nu v-am povestit nici despre laboratorul meu ilegal din wc-ul de serviciu, unde îngrămădeam după mașina de spălat eprubete, baloane Erlenmeyer, hârtie turnesol și o spirtieră. Laboratorul a fost descoperit de autoritățile din casă, cu ocazia încercării mele de a obține acid clorhidric din puțin acid sulfuric, furat din bateria bătrânei Dacii a tatălui meu și sare de bucătărie. Nu știu dacă am reușit să îmi obțin propriul meu acid clorhidric pentru că balonul Erlenmeyer a explodat zgomotos deasupra spirtierei. Un acid era la mijloc, judecând după scorojelile punctiforme ale vopselei de pe pereți și după găurile din sarafanul de școală și cravata de pionier. Dumnezeul chimiștilor ilegaliști și minori există pentru că nici o picătură de acid nu mi-a atins pielea. Laboratorul a fost închis, iar chimistul pedepsit destul de aspru.

Asta a fost demult, chimia părăsită într-un cotlon de creier. Sunt la vârsta la care, oricât m-aș opune, văd efectele proceselor degenerative. Unul dintre acestea îmi face viața nefericit-amuzantă: uitarea. Uit calupuri întregi de informații, despre care îmi amintesc doar că le-am avut și le-am pierdut. În acest context, într-un grup de prieteni, a venit vorba despre chimie. Nu știu prin ce ciudățenie a creierului meu, informații prăfuite și nefolosite de ani de zile au fost evocate fără nici un efort, dându-mi ocazia să turui doct despre fenoli, cetone, benzoați, polimerizări, lactanide și actinide. Am încheiat măreț discursul vorbindu-le amicilor despre Heisenberg și principiul incertitudinii, mirându-mă și eu de unde am scos-o și pe asta. Prietenii mei m-au felicitat pentru memoria mea de elefant, iar eu mi-am petrecut seara întrebându-mă de unde îl știu eu pe Heisenberg. Nu am aflat decât azi, când creierul meu și-a adus aminte de un serial pe care l-am văzut acum un timp ( cu chimiști, evident). E vorba de „Breaking bad”, unde Walter White își spunea Heisenberg. Filmul mi-a plăcut mult, cât să îmi pierd noaptea pentru a termina serialul, astfel încât a doua zi la serviciu am văzut o lume tulbure și pixelată. Am cercetat pe internet cine este Heisenberg, iar despre principiul incertitudinii nu vă pot spune decât că mi-a plăcut cum sună, literar vorbind.

Într-o perioadă a vieții mele în care uitarea e de luat în seamă, creierul meu își găsește să rețină selectiv informații de care nu am nevoie, în timp ce aruncă la gunoi informații utile: știe despre gazele rare din tabelul lui Mendeleev, dar nu știe dacă luna asta mi-am plătit telefonul. Am căzut la pace cu sinapsele mele, înțelegând că funcționează după principiul plăcerii, și am inaugurat un carnet de notițe, pentru lucrurile care nu sunt pe placul neuronilor.

Moștenirea

Aveau o relație cu adevărat specială, așa cum sunt multe relații între tată și fiică. Fusese militar de carieră și găsise potrivit pentru fiica lui să o crească ostășește, cu obiective clare, răsfăț puțin și rigoare multă. Își petrecuse fata adolescența toată prin cămine și internate, să învețe să se descurce,după cum spunea bătrânul ostaș, dar mai ales să nu stea în calea fericirii pământești a părintelui său. Căci ostașului îi plăceau femeile și vinul; pe femei le lua de nevastă câte un an sau poate doi, le iubea până la epuizare, transformându-le în umbre firave lipsite de vlagă, le lăsa stafidite într-un colț de lume, asigurându-le întotdeauna un venit minimal compensator pentru tinerețile furate. Poate că scopul scuză mijlocul, pentru ca fata ostașului se făcuse o femeie care se descurca în viață, așa cum îi hărăzise taică-său, pe care îl iubea și îl detesta de la distanța pe care o nouă nevastă o impunea. Îi era rușine pentru pofta de viață a bătrânului care, între carafe de vin și lăutari, își trăia zgomotos o nouă dragoste, mai nebună decât toate. Bătrânul o luă și p-asta de nevastă, chiar dacă era mai tânără decât fiică-sa, o făcu stăpână peste acareturi și o iubi copleșitor cum numai el știa să iubească. Femeia începu să se împuțineze îngrijorător, începea deja să semene cu o umbră fără vlagă, dar tinerețea o făcea andurantă. Așa că, pentru prima și ultima oară în viață, bătrânul ostaș fu mai slab decât nevastă-sa și într-o dimineață binevoi să moară, fericit de dragoste și viață. Fiică-sa a încercat să plângă, dar nu prea a reușit, până la urmă toată lumea moare, nici taică-său nu era vreun nemuritor. Plânsul cel mare a venit, deloc liniștitor, când a aflat de testamentul bătrânului: toate nevestele moșteneau câte ceva, doar ei, sânge din sângele lui, nu îi lăsase nimic. A plâns, a blestemat, și-a scărpinat nevrotic pielea până la sânge: chiar nu a moștenit nimic. L-a urât pe bătrân cu ură adevărată și pură, căzând în cea mai mizerabilă mlaștină sentimentală. Trei zile. După care fiica ostașului și-a arătat în văzul lumii, arogant și superior, moștenirea de la taică-său: doi ochi negri smoliți, clipind des într-o direcție incertă, unde un bărbat încă nu știa că va fi iubit cu o dragoste copleșitoare, un an sau doi, și va fi transformat într-o umbră palidă, părăsită într-un colț de lume.

 

De ce se mai tem oamenii

Oamenilor le e frică de ce se poate întâmpla, de viitorul apropiat sau îndepărtat, în care fac predicții despre eșecuri, nereușite, cataclisme. Trecutul nu e niciodată la fel de înfricoșător precum viitorul, iar prezentul, oricât de dificil este, te obligă să iei poziția de luptă în fața obstacolelor. La spaima de ce se poate întâmpla se adaugă și fobiile obișnuite- frica de înălțime, de apă, de foc, de oameni, obiecte ascuțite, iar lista e nesfârșită. Am citit de curând despre o statistică a fobiilor în rândul americanilor, care se tem de cataclisme, molime, extratereștri, încălzire globală, moarte. Dar în fața tuturor acestor temeri se află frica de clovni, pentru că simpaticul clovn, răspunzător de antren pe la petrecerile de copii, e considerat de americani mai înfricoșător decât moartea. Am considerat (o dată în plus) că americanii au stranietățile lor, prin comparație cu românii, care se tem cu simț de răspundere de corupție, ziua de mâine și sărăcie. Mi-am zis că doar o minte plictisită poate găsi ca obiect al fricii un clovn nevinovat. Asta până azi când, în hipermarket, am dat cu ochii de un clovn atârnat de un balon galben: avea părul roșu, ochii plânși, gura lăbărțată și membre distrofice. Nu știu ce a fost, magnetism, mesmerism, ceva care mă țintuia locului. Am aflat de la asistență că mă uitam la clovnul cu zdrențe peticite cu ochi măriți și o gură căscată, imaginându-mi crime odioase prin rețeaua de canalizare. Pennywise.  Mi-am dat seama că americanii nu sunt americani degeaba: au clovnii ăștia ceva de te furnică pe șira spinării, paralizându-te complet, în așteptarea deznodământului. Nu aș putea explica la ce se referă deznodământul, dar sunt sigură că la nimic bun. Am simțit că mă pot încadra liniștită în statistica americană, a minților plictisite, ridicând înfiorătoarea arătare pe primele poziții, alături de cutremur….și șerpi, și păianjeni, și stomatologi, și șeful de la resurse umane…

Ședința de bloc

M-am uitat cu atenție la participanții de la ședința de bloc, întrebându-mă de unde au apărut vecinii ăștia, că parcă nu i-am văzut până acum. Mi-am dat seama că stau într-un bloc plin de pensionari cu pensii mici și boli mari, vizibile pe fețele palide, lipsite de expresie. M-am trezit mezina ședinței de bloc, deși nici eu nu sunt vreo tinerică, dar am fost bucuroasă că pot să ameliorez media de vârstă și să expun public problema țevii pluviale care se revarsă uneori la mine în casă. Mizam pe înțelepciunea adunării de bloc, dar lucrurile nu au fost deloc simple: ploaia nu curgea în casele lor, deci țeava pluvială nu este o urgență, cum ar fi liftul care nu se deschide la etajul unu. Am zâmbit, am făcut apel la importanța și necesitatea schimbării țevii mult prea vechi, rugându-mă de două băbuțe și trei moșuleți pentru susținere. Au evaluat, cântărit, calculat și au votat pentru schimbarea țevii pluviale, privindu-mă cu reproș pentru ploaia care curge în casa mea. Alt punct de pe ordinea de zi a fost creșterea salariului femeii de serviciu, de la 400 la 700 de lei. Țeava mea îi încălzise puțin, dar creșterea salariului i-a clocotit complet: au uitat de artroze, boli, suferințe, mișcându-se tinerește, cu gesturi energice care să ateste că nici morți nu vor fi de acord cu asemenea obrăznicie. Am încercat să spun că femeia muncește de la 5 dimineața, e curat și miroase frumos în bloc: am aflat din zece părți odată că femeia muncește într-adevăr, dar totuși nu transpiră sânge, deci nu merită 700 de lei. Energia cu care se opuneau scotea la iveală resurse nebănuite, puțin probabile la bătrâneii- vecini ai mei, dezvelind personalități puternice sub aparențele de fragilitate bolnăvicioasă.  Răsufla ideea de bază că dacă tot ne e greu ar fi plăcut ca altora să le fie și mai greu. În plină efuziune motivațională m-am trezit că pun problema pungilor de plastic aruncate pe geam, goale sau pline cu ceva, ciorbă, pâine sau mămăligă. Am îndrăznit să spun că e urât să arunci gunoi pe geam, ceea ce a transformat  adunarea de bloc într-un tumult fierbinte, cu degete arătătoare acuzatoare îndreptate în cele patru puncte cardinale spre potențiali aruncători de gunoi pe geam. Am profitat de vacarmul general să mă strecor mișelește din ochiul furtunii, având certitudinea că vârsta nu vine mereu cu înțelepciunea. Restul blocului era aproape mort: campionatul mondial de fotbal rivaliza inegal cu ședința de bloc, mult asemănătoare cu un salon de nevroze geriatrice, în care tratamentul  încă nu s-a dat.

 

 

 

 

 

Viața e frumoasă…

Ce te faci când eșți martorul nefericirii unui prieten, coleg, rubedenii? Probabil că în primul moment îți dorești să nu fii acolo, simțindu-te vinovat de starea ta de bine. Probabil că într-o fracțiune de secundă de pui în poziția de luptă sau fugi: nu ai timp de fugă, nefericitul te-a văzut și te-a evaluat ca posibilă ancoră, așa că nu mai ai ce face și te transformi în umărul de sprijin. Îl asculți și nu prea pricepi de ce e în pragul depresiei: ai pățit și tu același lucru și nu prea te-ai sinchisit. Uităm că trecem diferit prin evenimente și aceeași întâmplare e percepută neutru de unii și ca pe o agresiune de alții. Ne trezim că îi spunem camaraderește că „stai, măi, liniștit, să vezi ce mi-a făcut mie nevastă-mea..”. În acest fel îi minimalizăm durerea, proiectând asupra lui propria poveste. Nefericitul, aflat în necazuri domestice și în depresie, se poate gândi că tu, umărul pe care plânge, ai pățit la fel și ești deja divorțat, ceea ce mai pune o cărămidă la nefericirea lui. Poate că soluția potrivită pentru tine nu este potrivită și pentru prietenul tău. De fapt, tot ce poți face într-un astfel de moment este să îl asculți fără să îl judeci, dar rareori se întâmplă lucrul acesta pentru că tu, aflat în afara poveștii, vezi lucrurile în alb și negru, cu soluții simple și la îndemână. Uneori, umărul de sprijin își ia rămas bun de la amicul depresiv  zguduindu-l energic:”hai, măi, viața e frumoasă!”. Aceasta poate fi picătura cea mare, cea care dă pe dinafară: ” viața e frumoasă” venit din partea unui prieten este dovada precisă că nefericitul e singur pe lume, chiar dacă e între oameni. Nimeni nu îi înțelege durerea și pasul spre însingurare e făcut. Uneori viața nu e deloc frumoasă.

 

Terapie intensivă… o viață de om

Nu a fost niciodată un bărbat masiv, ci mai degrabă uscățiv și firav, degajând totuși forță și autoritate, pe deasupra lentilelor ochelarilor de vedere lipiți cu leucoplast. La cei 93 de ani, avocatul își păstra agilitatea mișcărilor și privirea vie cu care ne cerceta atent. I-am văzut familia doar la internare, dar chiar și atunci pe fugă: o familie mulțumită că, cel puțin pentru o vreme, bătrânul este în grija altora. Nu mă grăbesc să îi judec pentru că cele 45 de kilograme de bătrân avocat erau pline de hachițe și mofturi, punând oricui răbdarea la încercare. Răspundea frumos la tratament și de acum așteptam cu interes externarea pacientului. Dar familia a decis să își prelungească momentul de respiro și să temporizeze externarea. Domnul avocat, relativ sănătos și plictisit probabil de regimul de spital, stătea în vârful patului , monitorizându-ne activitatea și propunând soluții pentru ameliorarea problemelor din secție. Era de acum de-al nostru, inclus în rația noastră de cafea și ciocolată, la care poftea ca un copil. Ziua trecea repede, cu multă activitate supervizată expert pe deasupra lentilelor lipite cu leucoplast. Dar, odată cu ziua se ducea și luciditatea domnului avocat: noaptea îl plasa în alte timpuri și locuri și ne străduiam să îl convingem că nu suntem hoți și că ne aflam în spital. Strădania noastră era de prisos și bietul om își trăia intens drama că l-au călcat hoții și încerca să facă față situației după propriile puteri, deloc de lepădat: arunca după noi cu linguri, căni și șervețele și încerca să fugă din pat. Ora 4 dimineața era o binefacere pentru toată lumea, pentru că domnul avocat ostenea și adormea, noi ne odihneam urechile care fuseseră greu încercate de zbierete prea puțin măgulitoare, ceilalți pacienți reușeau și ei să închidă ochii. Totuși, într-o noapte, domnul avocat a ocolit tipicul nopților obișnuite: s-a agitat ca în fiecare seară, dar pentru că voia hârtie și creion. Îl lovise inspirația. I-am dat un creion și o coală și nu l-am auzit toată noaptea. Îl vedeam cum scrie febril, fără oprire…până la 4 dimineața când, ostenit, a adormit. M-am dus să îl învelesc și să îi adun hârtiile din pat: se pare că inspirația îl posedase, hârtia mea nu îi fusese de ajuns decât pentru o firavă introducere. Domnul avocat nu se încurcase de un așa nimic de obstacol și continuase să scrie cu creionul pe cearceaf și apoi pe prosopul de hârtie, pe care îl rulase sul și îl pusese pe noptieră. Scrisul era pe alocuri ilizibil, dar puteai citi frânturi de viață, despre o casă care acum era muzeu, despre băiatul care nu voia să își asculte tatăl, despre instanță și tribunale, despre umilințe și pierderi. Derulai sulul de prosop de hârtie și puteai citi metri întregi de poveste a unui om. Deși noaptea mi-a fost liniștită, dimineața mi-a fost grea și amară, nedându-mi pace gândul că dintr-un om poate rămâne doar o poveste, amarnic de perisabilă, dar cu marele avantaj al aplicabilității practice: dacă nu vrei să citești povestea unui om, poți cel puțin să te ștergi pe mâini cu ea și apoi să o arunci într-un coș de gunoi.