O dragoste

Îi privea pe furiș scobitura de la baza gâtului și i se părea cel mai minunat lucru de pe fața pământului. Tânjea să îi atingă cu vârful degetelor acel spațiu mic și molcom, dar asta nu se putea întâmpla: el nu era decât un băiat, iar ea…. ea era perfecțiunea, materializată în forme lungi adolescentine, proaspătă ca o dimineață de mai, subiect de adorație incipient masculină. Îi bântuia somnul și veghea, îi dădea neliniști necunoscute și tensiuni nelămurite în vintrele tinere. Îi spulbera pofta de mâncare și îl făcea să lâncezească bolnăvicios cu ochii goi fixați pe repere inexistente. Jinduia, nici el nu știa după ce. Era bolnav și boala lui era dulce și amară, îi topea carnea și gândurile, îl devora cu gelozii răvășitoare.

Și iată miracolul întâmplându-se aievea. Ea l-a remarcat, au schimbat impresii, i-a dat o întâlnire, într-o stație de autobuz dintr-o intersecție mare. Vor vedea încotro o vor lua. El aproape că nu s-a pierdut cu firea, era pregătit că doar își consumase acest moment de nenumărate ori în imaginația fierbinte, cu variante diverse, posibile și imposibile. Atacul de panică era să îl cuprindă și în seara întâlnirii: ploua, era friguț și întunecat. Nu așa și-a imaginat el. Dar îi va ține umbrela deasupra capului, motiv de apropiere fizică și complicitate împotriva ploii și poate o va ține ca un bărbat pe după umeri. Poate o va ține de mână, poate … un sărut mic. Și la gândul ăsta amețea iar golul din stomac îi dădea contracții dureroase. Corvoadă a fost să își aleagă hainele și să își exerseze atitudinile posturale în oglindă: trebuia să fie perfect.

Și iată-l în stația de autobuz din intersecția mare, cu umbrela într-o mână și un trandafir în cealaltă. E foarte devreme și are timp să se privească în geamul unei vitrine și să facă unele corecturi de ultim moment. Afară e rece, lui îi e cald, poate și pentru că inima îi gonește sângele într-un ritm nesănătos, lăsându-l palid ca un spectru. Și inima bate, acum o simte în gât, de parcă și-a schimbat locul anatomic pe negândite, timpul trece, ea trebuie să apară. Autobuze trec, el e neliniștit, dar fetele au meteahna asta, să întârzie, toată lumea știe. Se schimbă de nenumărate ori compania de conjunctură din stația de autobuz, băiatul privește de-a lungul străzii pentru că e deja foarte târziu. Își dă termene, va mai aștepta un singur autobuz și … gata, va merge acasă, fata nu va veni. Și după aceea urmează alt termen, alt autobuz, lacrimi și picături de ploaie sunt pe obraz. Și sunt atât de amare…. De acum i se face frig, aruncă trandafirul obosit într-un coș de gunoi și pleacă gârbovit spre casă, privind când și când în calea autobuzului, cu o urmă de speranță irațională. Cu siguranță i s-a întâmplat ceva, poate ceva de un rău iremediabil și el nu o poate ajuta. Altfel, cum?

” De ce nu ai venit? Ce s-a întâmplat?” ” Unde să vin? Ah… iartă- mă, am uitat. Mi-a ieșit complet din cap, m-am luat cu altele.”

Prima dragoste. Prima dezamăgire. Curate amândouă.

Femei frumoase

„Te iubesc pentru că ești frumoasă sau ești frumoasă pentru că te iubesc?”

Frumusețile feminine din viața mea au fost multe și discutabile, cernute subiectiv de propriile mele valori estetice și de dispoziții de moment. Dar regine ale frumuseții ( mele) sunt puține:

Tătăroaica de la Eforie, o tânără pe care am întâlnit-o vânzând mititei și bere, e una din cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată. Natura nu s-a zgârcit de loc când a creat-o, și nu a umblat cu jumătăți de măsură, ci cu măsuri întregi, tonuri ferme, linii clare. Avea tătăroaica o piele foarte albă și un păr foarte negru și bogat. Totul era ușor supradimensionat la ea: pomeți proeminenți, ochi mari, sprâncene accentuate, gură mare, mâini puternice și picioare atletice. Ceea ce o făcea specială era perfecta armonie a formelor ei mari și o indiferență blazată față de lume și de propria-i frumusețe. M-am gândit mereu că poate vegeta în așteptarea destinului ei de a zămisli copii pentru că tătăroaica mi-a rămas în amintire ca un simbol foarte frumos al fertilității cuminți și binevenite.

Măturătoarea aleilor din parc. Era o țigancă atipică și bălaie, de vârstă indefinită, de o frumusețe electrică, pe care nu puteai să nu o remarci. Respira viciu și viclenie, privea alunecos și pieziș printre genele lungi, era ca o invitație la amor trupesc. Iși intuia sexualitatea și își trăia momentul de regină a frumuseții cu furia și cu forța efemerității. Mătura cu gesturi lascive, răspândind în jurul ei praf și feromoni.

În alt registru, regina absolută a frumuseții ( mele) este o femeie de care nu mă simt vrednică să vorbesc. Pot spune doar că frumusețea ei e foarte vie, ludică și onestă, susținută de iubiri nesfârșite și depășește limitele vieții omenești. E Nina Cassian, dar despre zei doar zeii pot vorbi.

Neînțelesuri

Abstractizarea, regină a minții omenești, mă lasă să pătrund sensuri și să definesc concepte, minunându-mă de simplitatea corectă a raționamentelor.  Doar că inteligența mea cu rezonanțe comune își arată adesea limitele și lucruri simple (pentru unii) îmi rămân de neînțeles.

Matematica. Abstracțiune pură. Îmi plac numerele prime, palindromurile,  numerele raționale și iraționale, necunoscutele care devin cunoscute. Nu înțeleg infinitul pentru că nu mi-l pot reprezenta, nici arăta cu degetul. Infinitul îmi rupe legăturile cu matematica, iar infinitul plus unu este o nebuloasă încă mai mare. Infinitul meu e filosofic și nicidecum matematic.

Să numeri oi pentru a adormi. Nu înțeleg cum poate funcționa la cineva, poate și pentru că încerc cu încăpățânare și niciodată nu reușesc. Număr mental oi albe trecând printr-o strungăreață într-un țarc negru. Ajung la vreo două sute de oi și întotdeauna vine un moment când oile se bulucesc înnebunite la gura țarcului, pierd șirul numărătorii, mă panichez, arunc un ochi în țarc: țarcul gol, semn că oile mi-au fugit, poate e o gaură în țarc dar nu eu o pun acolo. E momentul când mă enervez de-a binelea și bruma de somn dispare iremediabil.

Nu înțeleg de ce există copii lipsiți de copilărie, care duc poveri mari pe umeri mici. Sunt copii ai unor nepărinți și neoameni și vor crește cu șanse mici de a deveni oameni. Sunt copii nevinovați care vor perpetua păcate concentrate, repetând istorii vechi și urâte.

Nu înțeleg de ce porumbeii pe care îi văd în fața geamului , la ora zece fix, nu au venit , nici azi, nici ieri. Vin cu sutele, pentru că un bătrân uitat de vreme, cu gesturi mici și mișcări îngreunate de artroze vechi și dureroase, la ora zece fix, aruncă doi pumni de mei, de câțiva ani de zile, indiferent de vreme sau anotimp. E tabietul meu de ora zece: să privesc sute de porumbei zburând în jurul unui bătrân artrozic. Nu înțeleg de ce, nici ieri, nici azi, porumbeii nu au venit. Nici ei și nici vreun bătrân uitat de vreme, stricându-mi până la lacrimi tabietul meu de ora zece.

Doctor Who

E mai bine să nu avem de-a face, dar dacă ajungem totuși la el ne-ar plăcea să dăm peste un doctor bun, amabil, competent, pasionat de meseria lui. Aceasta este descrierea doctorului ideal și , după cum știm, idealul rămâne ideal atâta timp cât nu e atins. În anturajul meu sunt mulți doctori, unici și grozavi,având cu toții conștiința statutului lor în societate. Altfel sunt foarte diferiți, morocănoși sau veseli, implicați sau detașați, instruiți sau inculți. În ciuda diversității lor, e ușor să îi clasifici în câteva grupe  mari, folosind drept criterii de clasificare pregătirea teoretică și implicarea practică (clasificarea e foarte personală și nu ia în calcul eroarea dată de subiectivitatea mea).

În prima grupă găsim doctori foarte amabili, binevoitori și serviabili. Cu puține excepții, aceștia sunt rezidenți sau tineri specialiști, sunt în plin proces de învățare și nu au experiență. Sunt adorabil de harnici, vor să demonstreze și dacă ai o problemă lejeră de sănătate poți fi plăcut impresionat.

Altă grupă cuprinde doctori care știu o mulțime de lucruri, au experiență, dar energie redusă: îți dau o analiză azi, una mâine, alta peste o săptămână, se mai gândesc, se mai codesc, hai că îți dau și un diagnostic, ba chiar și un tratament. În această grupă intră mulți interniști, endocrinologi, dermatologi. Consultând un medic de acest tip ai șanse reale să te însănătoșești spontan în așteptarea unei decizii terapeutice.

Ar fi grupa doctorilor care știu lucruri puține, dar fac totul. Cunosc câțiva simpatici chirurgi din această categorie, care cu mult drag și abnegație, ți-ar scoate câteva organe și ți le-ar pune la loc, cu scop sau în absența scopului.

În ultima grupă sunt doar câțiva profesioniști. Chiar dacă vă vine greu să credeți, există doctori care știu foarte multe și fac foarte multe. Vă recomand din toată inima să îi evitați: sunt anatomopatologii. Intervenția lor e cam tardivă…

Tot troc

Azi veți fi psihologul meu și mă veți ajuta să înțeleg ce mi se întâmplă și să îmi găsesc soluțiile adecvate problemelor pe care le desoperim împreună. Merg la psiholog pentru că parcă nu îmi sunt toți boii acasă, nu am chef să fac nimic, sunt tensionată și neliniștită, fără vreun motiv aparent. Tu, psihologul meu, te străduiești să îți mărești granițele normalității pentru că normalitatea e relativă și destul de diferită de la un individ la altul. Cu alte cuvinte, dacă pacientului tău îi place să facă amor după ce în prealabil s-a bătut cu partenera și asta nu deranjează pe nimeni, nu te grăbi să faci o intervenție în sensul ăsta( și încearcă să nu te zgâiești plin de interes; știu că e greu și ești dornic de amănunte, dar, abține-te!) Asta e normalitatea acestui cuplu și interesul tău e să ai pacienți fericiți; oricum, năravurile nu prea trec și nu ai obține progres. Îi judecăm pe ceilalți prin raportare la propria noastră persoană și aici se pierde mult din obiectivitate.  Vei fi atent la acest aspect.

Mă vei evalua rapid ( ținută, vârstă, nivel de instruire, categorie sociala, sex) și îti vei adapta actele la situația mea. Mă întrebi care e problema și eu îți voi spune că nu am probleme, dar nu mă simt bine: tensiune, astenie, plictiseală, etc. Te vei gândi la anxietate.  Îmi sugerezi să încerc o activitate care îmi face plăcere, poate să îmi cumpăr niște haine…(pacientul tău e femeie și femeilor le place să își cumpere haine). Haine? Nee, nu am chef și oricum am multe haine și totuși port doar două. Notezi mental informația: poate am o imagine de sine proastă, poate fi un semn de depresie sau poate doar mă simt confortabil în cele două haine. Totuși, care a fost ultima mea inițiativă, sau ultima idee? (mă vei întreba tu). Îți voi spune că am vrut să îmi iau o plantă decorativă, de apartament. Ce frumos! Cum arată planta ta? Cum să arate…ca un boschet luxuriant, dacă mă gândesc bine, seamănă cu planta de marijuana. De ce ți-ai lua o plantă de marijuana în apartament? Păi…e foarte decorativă. Dar există și alte plante decorative. Acum mă veți întreba dacă am fumat vreodată marijuana și eu vă voi spune că nu, ce idee, sau să spunem că am tras totuși un fum. Mă veți întreba ce am simțit . Veți afla că am avut o migrenă groaznică a doua zi, fotofobie și greață. Veți ști că instanța mea morală, căreia îi zicem conștiință, asociază marijuana cu ceva negativ și de aceea îmi amintesc întâi neajunsurile, dar subconștientul nu uită plăcerea pe care mi-a dat-o marijuana și îmi transmite, într-um mod deghizat pentru a înșela instanța morală, că îmi doresc repetarea experienței. Mă veți întreba când s-a întâmplat asta și eu voi răspunde că aveam vreo 22 de ani, am râs până mi-au paralizat fălcile, nu aveam nici o responsabilitate și bătrânețea era ca o poveste care nu mi se putea întâmpla mie. S-ar putea ca în clipa asta să îmi vină să plâng și tu vei ști că ai obținut catharsisul (discutabil dacă mă întrebi pe mine, dar mulți psihologi îl prețuiesc). Vei ști deja că pacienta ta își plânge tinerețea trecută pe care o asociază cu maximum de veselie și năzdrăvănie și vei gândi acțiunile tale viitoare în funcție de problema pe care tocmai ai dibuit-o.

Urmează un moment sensibil al întâlnirii noastre. Te vei uita la ceas cu o privire plină de înțelesuri adânci și vei spune: „încheiem aici”.

 

Troc

Inocența mea nesfârșită mi-a permis să scriu aici, să șterg, să citesc, complet nesimțitoare la instrumentele de lucru. Astăzi mi-am pierdut(doar parțial) inocența și am descoperit lucruri noi care mi-au stârnit curiozitatea. Pornesc de la premisa că ce văd eu pe blogul meu ar trebui să vedeți și voi pe blogul vostru. Așa că spuneți-mi și mie, în cuvinte simple și propoziții scurte, ce rost au „legăturile” și cum apar ele pe blogul meu. M-am întrebat dacă eu le fac să apară, voi faceți asta sau e pronia cerească. Mi-e drag să văd că am „legături” cu voi , dar nu știu ce semnificație au. Rugămintea mea e să mă scoateți din confuzie; aștept de la voi măcar un comentariu în care să mă lămuriți ( un comentariu adaptat pentru o persoană atehnică).

Îmi cer scuze că vă pierd timpul astfel și promit că mă revanșez: vă voi ghida într-o ședință de consiliere psihologică în care voi veți fi psihologul, iar eu pacientul vostru. Vă va ajuta să faceți o introspecție mai bună, să vă explicați unele comportamente ale voastre sau ale apropiaților. Dar azi nu mă simt pacient deloc, astfel că amânăm puțin ședința.

Vă mulțumesc.

Resuscitare

M-am grăbit să vă dezvălui și vouă că am descoperit, brusc și neașteptat, de ce scârțâie România din toate articulațiile. Românii sunt băieți de treabă în esența lor, dar au un defect major: sunt atoateștiutori, foarte buni teoreticieni și foarte proști practicieni. Ce mi-a determinat revelația?

Adrian e vinovat. Un amic, salvamontist. E proaspăt absolvent al unui curs de resuscitare. M-am bucurat pentru că mereu am gândit că, de la grădiniță până la pensie, omul ar trebui să fie pregătit pentru o eventuală situație limită, situație în care ar putea salva vieți. Adi a fost încântat de curs, lectorul era medic de urgențe, manechinul era de bună calitate, informația era clară și concisă. „Și ia spune, Adi, zac fără suflare pe caldarâm. Ce faci cu mine?” „Îți caut pulsul.” (răspuns corect, teoretic; practic, îmi căuta carotida pe după urechi, ca în filmele americane). ” Și apoi?” ” Masaj cardiac extern și respirație gură la gură.”(corect în teorie; practic a uitat să îmi penseze nările și să îmi luxeze mandibula, deci -vax- aerul e insuflat în gură și iese cuminte pe nas).  „Și apoi?” „Apoi…îți fac adrenalina intracardiac.” „Băi, ești nebun? Ai adrenalina în buzunar?” „Pot să îți fac o gaură în gât și să îți bag un pix în gât ca să am acces la trahee.”(e o descriere a unei alternative de traheostomie, iar informația asta nu trebuia să ajungă la Adrian, care e un tip curajos și îl văd găurindu-mi tiroida cu un pix).

În mare asta e problema: teorie multă și practică puțină. În acest caz concret intențiile îmi par foarte nobile, cu finalitate practică spre zero.

L-am rugat pe Adi ca, în cazul în care mă găsește lată pe caldarâm și fără suflare, să facă bine să cheme Smurdul cu mesajul „pentru resuscitare” și să nu îndrăznească să îmi agreseze tiroida că poate mai am o șansă.  Hai, doi- trei pumni precordiali aș putea suporta, dar un pix înfipt în gât mi-ar scurta sigur chinurile. Definitiv.

Ps: Nu sunt atoateștiutoare. Am lucrat o tinerețe întreagă într-o terapie intensivă, sunt relativ bun practician.

Beneficiile unui păcat capital

Sunt bolnavă. A fost întâi un proces acut care tinde să se cronicizeze și dacă nu mă scutur viguros are toate șansele să îmi devină a doua natură. Îmi spunea mie un prieten că e secretul unei vieți prelungite, cu condiția să fie de bună calitate, spre perfecțiune. La mine e de o calitate îndoielnică și de aceea a reușit doar să mă scoată din uz și nu mă pot bucura decât pe jumătate. Cealaltă jumătate e în suferință și neputință, dar, cu toate neajunsurile, mă gândesc că trebuie să fii un pic isteț să te poți bucura de păcatul ăsta în toată plenitudinea sa. Poate e chiar motorul progresului; poate că strămoșii noștri aflați în păcat nu au mai avut chef să alerge după pradă și au început să arunce cu pietre sau să își construiască arme de vânătoare; poate procese tehnologice lungi și anevoioase au fost scurtate și eficientizate pentru că un păcătos nu și-a găsit motivația de a mai munci atât de mult. Chiar și eu am reușit să-mi îmbunătățesc confortul trăgându-mi măsuța de cafea plină cu prăjiturele, cafea și vin, la o întindere de antebraț de canapea (în virtutea principiului economiei forțelor și al maximului de eficiență). În plus îți aduce mai mult decât relaxare, o detașare suverană mergând spre nepăsare și o bucurie a exercitării dreptului de a nu face nimic.

Așa e. Încerc să caut scuze pentru lenea care aproape că mă doare.  Cum spuneam, dacă nu ești un leneș profesionist e mai bine să nu exagerezi: îți poți face rău. Lenea e totuși un păcat și are chiar și o denumire medicală: sindromul tempoului cognitiv lent.O doză mică spre moderată e binevenită. Mă simt mai puțin vinovată că sufăr de un sindrom decât dacă m-aș învinovăți că sunt grozav de leneșă . Pentru că simt că îmi cresc rădăcini dezagreabile mă motivez( cu un tempou redus) pentru terapia lenei. Voi începe chiar acum. Prin repaus la pat.

 

 

 

Schizoidală

Nesomn. Cafea și altele. Surescitare și epuizare, fugă de idei. Văd frânturi de imagini de dincolo de conștiință, gânduri care explodează cu zgomote dureroase într-o minte vâscoasă. Sunt legate de sfârșitul de an care mă întristează ca de obicei pentru că îmi amintește că timpul trece sau că eu trec prin timp, mereu în aceeași direcție, înspre un final cunoscut. Nu pot fixa nici gând , nici imagine, dar pot vedea, ca lait-motiv, dulapuri încuiate și negre, ordonate după mărime de-a lungul unor culoare întunecate. În bezna densă apar intermitent entități luminoase și diafane, care pâlpâie anemic și eu le duc grija: mi-e teamă să nu se stingă și să mă lase în pâcla deasă. Știu visceral că în dulapuri sunt balaurii mei: aici ar trebui să fie dulapul temerilor adunate de-a lungul anilor. E un dulap mare în care nu îmi place să mă uit. Alături și mai mic e dulapul lui „ce ar fi fost dacă..” , regrete și eșecuri, oportunități risipite, lehamite și blazări. Și dulapul asta mic și vechi…aici am pus prima dragoste, nu știu de ce e încuiată aici. Când voi prinde curaj voi descuia lacătele și voi chema balaurii la judecată. Acum mă simt fără vlagă și doar inefabilele luminițe îmi dau puțin curaj să cotrobăi în dulapuri. Sunt speranțele mele pe care încerc să le protejez, sunt atât de fragile… Dintr-un dulap a scăpat gândul îndoielii și al neîncrederii și, de pe poziție de forță, îmi maculează speranțele. ” Speranțe? Îți umilesc inteligența. Uite…aici în dulapuri sunt doar certitudini și le poți pipăi. Speranța te poartă pe căi incerte spre scopuri incerte și îți vei risipi forțele în van. Poate că speranța va muri odată cu tine și tu vei fi trăit într-o poveste de adormit copiii” – îmi spune gândul cel eliberat împotriva voinței mele. Încerc din răsputeri să alung îndoiala, mă gândesc că aș putea să îmi petrec toată viața aici, cotrobăind prin dulapuri și încercând să țin luminițele aprinse. Înțeleg de ce unii dintre noi rămân blocați printre dulapuri și luminițe și nu se mai întorc în realitatea obiectivă: îți poate ocupa tot timpul și te stoarce de puteri. În fluxul rapid al gândurilor și imaginilor se nuanțează vag și trecător ideea că poate personalitatea mea se destructurează și că sunt martor conștient încă al unui început de nebunie. Nu. Refuz. E doar sfârșitul de an care mă apasă.

Zece ore de somn din care mă trezesc tehuie și înțepenită. Îngrijorare pentru momentul schizoid. Șterg repede îngrijorarea după ce verific dulapurile: sunt aproape inaccesibile și nu pot descuia lacăte, dar luminițele sunt mai prezente ca oricând. Anul cel nou poate veni. Cu nopți dormite, speranțe luminoase și Dumnezeu deasupra.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O mamă de învingător

Este o mamă tânără, frumoasă, dedicată, așa cum sunt toate mamele. Copilul a fost primit cu toată considerația și iubirea, ca un dar firesc și așteptat al legământului de „împreună la bine și la rău”. Răul s-a arătat mai repede decât s-ar fi așteptat cineva, sub forma unui diagnostic sever care punea sub semnul întrebării viitorul copilului. Mămica cea tânără și frumoasă a trecut prin negare, furie, negociere, depresie și acceptare; a trecut repede pentru că nu își permitea să piardă timpul copilului cu prostii emoționale. S-a informat, a citit, s-a implicat și a învățat despre dizabilități. Între două crize comițiale ale micuțului, mămica alerga la kinetoterapeut, înot, logoped. A intuit importanța intervenției timpurii și nu a lăsat timpul să treacă fără folos. Micuțul a exersat de o mie de ori mai mult decât un copil fără probleme, până ce a dobândit gesturi relativ fluente de autoîngrijire, în ciuda spasticității neurologice. Să ducă o lingură la gură, să îmbrace un tricou, să își șteargă fundul sunt victorii uriașe, în care mamă și copil au luptat până la epuizare, fără gând de capitulare. Victoriile nu se obțin ușor, bătăliile sunt lungi și anevoioase, uneori urci dificil pe scara dezvoltării psihomotorii și de acolo te rostogolești la vale iute și abrupt, deoarece copiii cu dizabilități prezintă adesea perioade de regres. Așa că mămica a luat bătălia de la capăt de fiecare dată, cu răbdare, dragoste și speranță. Știe că handicapul se referă la capacitatea persoanei de a funcționa eficient în societate; micuțul ei e prezent în societate, la orice eveniment al familiei, la restaurant, la cinema sau oriunde altundeva. Micuțul e pregătit pentru societate dar se pare că societatea (românească, mai ales) nu e pregătită pentru micuț. Mămica tânără și frumoasă speră că lucrurile se vor schimba în bine în ce privește atitudinea semenilor, pentru că altfel e mulțumită de sprijinul statului, de învățământul special și de programele terapeutice ( e singura persoană pozitivă pe care o cunosc în astfel de situație).

Uitasem. Tânăra mămică e și o soție uimitoare ( ea știe cum reușește), iar puiul ei crește într-o familie armonioasă și veselă. Într-un cuplu, un copil pune la încercare trăinicia cuplului, și cu atât mai mult un copil cu cerințe speciale. Mămica cea tânără și frumoasă afișează tot timpul seninătate ( plătește tribut pentru asta – a făcut diabet, boală a stresului și a tulburărilor metabolice), dar se pare că merită: din seninătatea ei se hrănește toată familia. Iar puiul ei știe deja că are drepturi, responsabilități și un viitor, și mai ales, că poate face o grămadă de lucruri. Asta deoarece o mamă tânără și frumoasă a crescut un învingător. Ar fi păcat ca societatea să îl transforme într-un handicapat.

…pentru Cristina și alte mame de învingători…