Spiritul Crăciunului

Când oamenii se întorc către cei dragi, aleargă după cadouri, împodobesc bradul, se străduiesc să fie „mai buni”, fac târguieli pentru mese îmbelșugate. Magia sărbătorilor. Știți despre ce vorbesc? Că eu, nu! Văd, mai degrabă, oameni nervoși, alergând grăbiți în toate direcțiile, făcând provizii ca pentru apocalipsă. Cei care așteaptă o săptămână de vacanță de sărbători duc cu greu povara ultimelor zile de lucru și elaborează planuri de concediu, pentru că vor face în șapte zile ce nu au făcut tot anul. Sunetul străzii este mai crescut decât de obicei și o parte a orașului, care dormitează în restul anului, devine vizibilă, invadând, cu stângăcia comportamentelor uitate, piețe, trotuare și alei neumblate. Astfel se face că, înainte de Crăciun, cuprinși de febra pregătirilor sau, doar așa, dintr-o neliniște sărbătorească, vei întâlni pe străzi pe cei pe care nici nu-i bănuiești: bătrânei topiți de vârstă și de boli, mirosind a naftalină, cerșetori murdari care-ți miros „nevoia de a fi bun” și-ți oferă sprijinul altruist, persoane cu handicap pe care familiile, dintr-o jenă neînțeleasă îi țin ascunși mai tot timpul, mai puțin de sărbători, când bieții năpăstuiți se bucură gutural și zgomotos de aer și lumină. Tot Crăciunul poate a scos-o și pe ea la lumină: foarte tânără, blondă, înaltă. Ar putea fi frumoasă, dacă un rictus de furie nu i-ar schimonosi trăsăturile. Privirea îi e tulbure sub sprâncenele adunate a supărare, iar gura e deschisă, cu buzele răsfrânte într-un fel de rânjet. Are pantaloni de pijama pe sub fusta în carouri și se oprește în mijlocul intersecției, de unde, privind strada sau pe Dumnezeu, aruncă ocări înspre lume. Ceea ce te îngrozește până în măduva oaselor nu e rictusul și nici ocara din suflet, ci căruciorul pe care tânăra femeie îl împinge. O fetiță, la fel de blondă ca mama ei, cam subțire îmbrăcată pentru orele dimineții, își rotește capul în toate direcțiile, bucuroasă de plimbare. Iar tu, martorul scenei, te întrebi dacă nu e timpul să faci o faptă bună, că doar e Crăciunul, și să suni la poliție sau la protecția copilului. Eziți puțin și nu te hotărăști dacă fapta e bună cu adevărat sau e o faptă mizerabilă, care desparte o mamă de copilul ei. De luat o decizie e al naibii de greu și vei prefera să uiți rictusul de furie și hăinuțele prea subțiri. Vine Crăciunul și nu vrei să-i strici magia.

Pantofiorii roșii

Taică-său nici să nu audă! Costau prea mult și erau și foarte roșii! Dar maică-sa, suflet de femeie, se înmuiase de rugămințile băiatului de 15 ani și, economisind numai ea știe cum, sfârși prin a cumpăra bizara pereche de pantofi de sport, spre disperarea capului de familie, care-și făcea cruci agitate în timp ce-și ocăra  femeia. Era adevărat, băiatul era copil bun și nu ceruse niciodată nimic, mulțumindu-se cu ce i se oferea. Ceva trebuie să se fi schimbat în el, de-i cășunase pe pantofii roșii de sport, ridicoli și scumpi. Băiatul nu greșise când îi dorise cu atâta ardoare: doar ce i-a încălțat și i-a simțit făcând parte din ființa sa. Mai mult, a simțit cum pantofii îl schimbă într-un mod plăcut: brațele slăbănoage nu se mai bălăngăneau de prisos pe lângă trup, acneea a pălit și un puf negricios se contura deasupra buzei. Pantofii l-au făcut bărbat și, deși nu înțelegea cum i se întâmplase asta, hotărâse să nu se despartă de ei niciodată. Pantofii roșii au fost purtați la școală, la film, la fotbal, la un botez și-o înmormântare. Niciodată nu l-au dezamăgit. Se despărțeau doar la baia săptămânală, pe care băiatul o considera un caz de forță majoră. Tot pantofii roșii de sport trebuie să fie răspunzători de interesul pe care, brusc, i-l arăta roșcovana isteață din școala lui. Au vorbit, au râs, s-au ținut de gât. S-au speriat, neliniștiți, când mâna lui a zăbovit pe coastele ei mici, sub greutatea unui sân sumețit. Ea nu l-a certat și el nu și-a retras mâna, ci cu un curaj de bărbat adevărat cu pantofi roșii, a zăbovit pe inima fetei, simțind tahicardiile pereche. Fata, isteață cum era, a fost cea care a avut ideea cea bună, și l-a invitat să-i vadă odaia de copil. Tot ea a ridicat cuvertura, alunecând în pat și, zgribulită toată, l-a chemat și pe el. Și atunci, băiatul de 15 ani, a făcut ceea ce nu mai făcuse pentru nimeni altcineva: și-a descălțat pantofii roșii.

Portocale

Își aducea aminte cu precizie de gesturile pe care le făcuse înainte de ultima noapte în care avusese un somn bun. Avea 17 ani și o sănătate de fier, care nu prevestea  ce avea să fie. Mâncase, se spălase, citise cu nesaț din Rebreanu despre Ion al Glanetașului, se rugase în fața icoanei dragi a copilăriei sale și dormise neîntors până când aburul dimineții se strecurase în cameră, odată cu zgomotele din bucătărie, ce anunțau ritualul zilnic al cafelei. Ultima noapte de somn bun. Pentru că în seara următoare, fără vreun preaviz, după ce l-a lăsat pe Ion al Glanetașului ars de dorințe pe noptieră și și-a spus rugăciunea în fața femeii cu ochii plecați spre pruncul dolofan, a dormit somnul cel bun doar o fărâmă. S-a trezit brusc, în crucea nopții, trecând instantaneu în cea mai crudă veghe. Putea vedea că ceasul cu cifre roșii de pe noptieră arăta ora două și putea simți că mai era cineva în camera lui. Își simțea teroarea în trupul care nu se putea clinti și doar ochii, înspăimântați, se puteau roti prin camera atât de cunoscută, în care fiecare obiect părea la locul său. Căuta prezența care, era sigur, îl privea din vreun colț ascuns și întunecos. Se îngrozi și mai mult când femeia cu ochii plecați coborî din cadrul ei imitație de lemn și, lăsând blândețea la o parte, se apucă să-l zgârie și să-l muște din carnea care nu se putea opune. Îl trăgea de păr și îl scuipa scârbită, producându-i dureri insuportabile. În liniștea nopții, nu putea auzi decât vaietul propriu, revărsat în interiorul său și un plâns isteric de bebeluș chinuit de colici. Așa l-au prins zorii, ostenit de osânda femeii călău, cu pielea arzând de tortură și cu mințile răvășite de plânsul care nu înceta. În timp ce umbrele din cameră se diluau în lumina dimineții, degetele au început sa se miște, apoi picioarele și brațele, iar femeia și-a acoperit pletele negre și a pășit agale în cadrul ei, ostoindu-și copilul care se liniștea. S-a ridicat în capul oaselor, privind înspăimântat spre icoana copilăriei lui, in care prea-sfânta își purta aura cu noblețe, având ochii plecați spre pruncul dolofan. Un miros greu, înecăcios îi stăruia în nări și nu putea decât să se minuneze că pielea care-l ardea nu avea nicio urmă de zgârietură. Și de atunci, în fiecare noapte, femeia își lepăda aura și i se dedica doar lui, lăsându-și pruncul să țipe nervos. Iar el, cu corpul de plumb, primea pedeapsa cu groază, așteptând zorii care goneau femeia în cadrul ei cuminte. Nopțile de nesomn lăsau urme în obrajii ce-și pierduseră prospețimea și în ochii obosiți, cu albul înroșit și pleoapele tumefiate. Cu trecerea anilor, femeia își pierduse din rigoarea pedepselor și, uneori se mulțumea să coboare pe marginea patului, unde stătea nemișcată și-l privea necontenit. El, obișnuit cu vizitele nocturne, nu putea decât să se bucure de încetarea torturii și, cu corpul de plumb, o privea și el la rându-i, găsind-o frumoasă, așa cum stătea ea pe marginea patului, cu pletele negre căzându-i pe față. Se putea întâmpla să o cheme el, cu un gând lipsit de inocență și ea, neabătut, cobora în mijlocul camerei, renunțând la veșminte și depunând sărutări pe carnea ce-l ardea. Diminețile veneau nepoftite, lăsându-l singur și obosit, cu un miros de portocală proaspăt descojită. Și toată ziua, cu mirosul de portocală în nări, umbla bezmetic pe stradă sau în biroul prăfuit, așteptând orele două ale dimineții, când somnul cel bun se isprăvea, terminându-se într-o luciditate spectaculoasă.

Doar azi, buimăceala de peste zi s-a spart într-o claritate de cristal: în nări, mirosul de portocală a fost mai viu ca niciodată. Colega de birou, descojind o portocală, îl întreba cu o mult-căutată indiferență, dacă are planuri pentru diseară.

Pofte

Să fie vorba de un scurtcircuit rațional? Sau poate de plăcerea pe care o simt la alții și pe care mi-o doresc și eu? Sau poate e doar năstrușnica zodie a Săgetătorului? Dincolo de motivația reală este incontestabilă pofta ce mă apucă uneori de a face ceva cu totul nou, care să-mi spargă rutina zilnică și să-mi aducă satisfacție. Așa s-a întâmplat cu pofta, venită de nicăieri, de a face prăjituri. Imaginația mea vedea mormane de casuțe de turtă dulce, figurine de bezea și râuri de ciocolată. Odată cu checul scos din cuptor mi s-a răsuflat și pofta de a face prăjituri, certificându-mi că nu e de mine. Altădată, am poftit să fac trasee montane, zgândărită de sclipirea pasională pe care am văzut-o în ochii de montaniard. Lucrurile nu au fost așa de simple ca în cazul prăjiturilor: am investit un salariu în echipament și am mers la sală să-mi cresc rezistența fizică. Dar în ziua marelui traseu, pofta de a urca munții s-a dus cu fiecare sută de metri, odată cu rucsacul meu, la care am renunțat fără regrete. Am ajuns, cu mare întârziere, la cabană, cu gleznele zvâcnind și cu senzație de greață, din cauza oboselii și a ciocolatei de care eram plină. Întoarcerea, pe care aș fi bănuit-o mai ușoară, m-a convins iremediabil să nu mai poftesc la trasee montane. Altă poftă e legată de Ninel, zugravul pe care-l ador, pentru că îi pot lăsa cheile, în timp ce noi fugim de acasă, având libertatea totală de a face ce crede el de cuviință. Uneori, Ninel mă cheamă să-i mai aduc materiale. Într-una din aceste ocazii, l-am putut vedea pe Ninel la lucru: fericit, vesel  și binedispus. E de înțeles că mi s-a făcut poftă de zugrăvit, iar Ninel, profesionist desăvârșit, respectând principiul „clientul nostru – stăpânul nostru”, mi-a pus trafaletul în mână și mi-a făcut un coif din ziar. Nu am trecut testul de înmuiere a trafaletului în vopsea și Ninel,la baza scării pe care mă cocoțase și agățat de gleznele mele, mă boscorodea că las urme pe tavan. Mi-a trecut și pofta zugrăvitului. În aceste zile frumoase, ba chiar în clipa asta, legat de faptul că mi-am pus roțile de iarnă, mă încearcă epuizant pofta de a fi mecanic auto. Deocamdată am interdicție de a ridica, măcar un centimetru, capota.

Deh, zodia Săgetătorului…

Ars mundi

Așa cum se întâmplă în unele familii evreiești, taică-su văzuse în el, primul născut, potențialul, viitorul și sclipirea. Se aplecase asupra lui cu încrâncenare și iubire, lăsând liota de frați mai mici să-și trăiască anoste copilării, în timp ce pe el începuse să-l învețe abc-ul meseriei de pe la patru ani, când îl căra după el să fie martorul  reprezentațiilor sale, de o desăvârșită perfecțiune. Pentru că taică-su nu era un amator oarecare, ci un profesionist ireproșabil și principial, ce-și iubea și domina publicul de la înălțimea sa de un metru și jumătate. Privea, cu amărăciune și obidă, cum una sau alta dintre surorile mai mici, pierdeau vremea născocind ocazii de râs sau de flirt, în timp ce el exersa neîncetat, sub ochii vigilenți și paterni, deasupra cărora sprâncenele îmbinate îi aprobau sau dezaprobau progresele. Iute la judecată, taică-su îl bătuse fără să se uite unde lovește, pedepsind erorile de învățare, chiar în mijlocul liotei de frați mai mici, care, iubiți mai puțin, își vedeau de joacă netulburați. Maică-sa, cu palmele roșii netezind un veșnic șorț soios, îi privea pedeapsa aprobator, pentru că dintre toți, ea știa cel mai bine pentru ce îl adusese pe lume. Doar mâinile îi erau protejate, pentru că taică-su avea grijă să nu-i vateme vreun deget din cele zece, lungi, subțiri, perfecte, cu unghii rozalii, rotunjite prin pilire. Căci mâinile erau instrumentul care producea magia și orice zgârietură, bubă sau colț de unghie puteau face magia să dispară. Înainte de a-i da drumul în lume, taică-su îi spusese că-l învățase tot ce știa și că de-acum doar el poate face ca lucrurile să meargă sclipitor. Într-adevăr, feciorul învăță singur să-și simtă publicul, în mijlocul căruia iubea să se afle. Niște corpusculi golgi nemaivăzuți, cu care pielea sa fusese binecuvântată, îi trimiteau mereu semnale despre presiunile și relaxările din jurul lui, știind astfel, mereu, cu precizie, unde e cazul să intervină. Simțea particule de praf și feromoni apăsându-i pielea sensibilă, după cum simțea vibrații de torace în expir.  Învățase mirosul fricii, al nepăsării, al lehamitei și alte o mie de mirosuri pe care le citea cu nările tremurând, ca un cal arab adulmecând nervos în direcția din care bătea vântul. Învățase, tot singur, cum să privească vreo fetișcană sau vreun bătrân din public cu o privire hipnotică, oprind timpul pentru o secundă sau două. Apoi, mâinile cu degete lungi și fine, cu unghii pilite, își făceau magia, în fața publicului hipnotizat și fericit că timpul a înghețat. Tot singur învățase să dispară, lăsând în urmă amintirea unor ochi hipnotici și a unei coame negre și lucioase: publicul, trezit din transă, rămânea uimit de mirosul de nuci verzi, de dorința de a țesăla un cal negru arab și, mai cu seamă, de lipsa portofelului și a ceasului. Pentru că el, Dudu din Dudești, ridicase la rang de artă bătrâna meserie de hoț de buzunare.

Wellness

Wellness, tradus ad literam, înseamnă bunăstare. Pentru cei interesați în mod activ de wellness, obținerea atributelor calitative ale vieții spirituale și fizice poate fi un proces complicat și discutabil. În sprijinul afirmației de mai sus vine însuși marele Ra al pământului, pe care ar fi bine să nu îl confundați cu vreo vedetă egipteană: este vorba de o mult mai actuală vedetă instagram, goală și bronzată, ce ne propune captarea energiei solare prin pelvis, mai exact prin perineu. Filmulețul viral îți exemplifică acest fapt cert prin trei bărbați fericiți care, întinși adamic pe iarbă, își expun fundurile în direcția soarelui, cu picioarele ridicate în formă de „V”. Chicotesc de plăcere, în timp ce marele Ra face semne prietenești de acaparare a energiei solare. Se pare că prin expunerea perineului către razele solare capeți de 30 de ori mai multă energie în 30 de secunde decât dacă ai sta toată ziua îmbrăcat în aer liber.

Acum, pentru o stare de bine, ce nu face omul! Dar înainte de a purcede la treabă, v-aș sfătui să vă gândiți bine la veridicitatea sfaturilor lui Ra. Dacă sunteți puțin confuzi, vă înțeleg pe deplin, pentru că si eu sunt: cum naiba a cuantificat Ra energia solară captată prin perineu?

 

 

Design interior. Gaura neagră

De ce îmi place stilul minimalist? Dincolo de motivația estetică ar fi cea practică: este mai ușor să dai cu aspiratorul când nu te împiedici de prea multă mobilă. Minimalismul nu e pentru toată lumea și asta mi-e clar când mama mea, venind pe la mine, mă căinează că încă nu mi-am cumpărat un covor. De fiecare dată eu îi spun că nu-mi doresc un covor, iar ea îmi răspunde cu „lasă mamă, că o să-ti iei tu, când o să poți!” Minimalismul meu s-a estompat mult de-a lungul timpului, pe parcurs ce unul sau altul dintre noi și-a dorit câte ceva, cum ar fi chitara fiică-mii, la care doar eu cânt o unică partitură cu două note- „melc, melc, codobelc”, sau șevaletul meu pe care, în cele din urmă, am pus un tablou. Nu mai vorbesc de scoicile, căluții de mare fosilizați sau căsuțele de lut care se adună, an după an, pe rafturi. Au poveste și nu aș renunța pentru nimic în lume la ele.

Când amicii mei și-au angajat un decorator, pe bani grei, pentru a-și renova casa, m-a mușcat un pic viermele invidiei: cum de eu nu m-am gândit la asta și, în loc de decorator, am ales să arunc jumătate din casă inutilă doar pentru a câștiga spațiu pentru viitoare lucruri inutile. Când decoratorul și-a terminat treaba, e de înțeles că m-am grăbit să evaluez minimalismul realizat profesional. Am luat ceva de casă nouă, o vază simplă din cristal de Bohemia, care se potrivea în orice context și, cu vaza în brațe, am trecut pragul casei proaspăt renovate în manieră minimalistă. Mâna expertă a decoratorului se vedea, în sensul că nefericiții nu prea aveau mobilă. Ne-am așezat pe un fel de tatami, aproape pe pardoseală, foarte confortabile pentru șezut. O micuță măsuță de cafea, tot joasă, era unica piesă de mobilier din cameră. Pe un perete trona un televizor cu diagonală mare, vedeta camerei cu pereții imaculați. Îmi plăcea să-mi aud vocea pentru că după ce se lovea de pereții goi, se întorcea la mine în valuri de ecou, nestingherită de vreun obstacol. Țineam picioarele sub mine, turcește și vaza pe genunchi, neștiind unde s-o pun. Ochii nu se puteau opri pe nimic, adică nu aveau pe ce, obligându-mă să-mi privesc interlocutorul în ochi, ceea ce nu e totdeauna confortabil. Totuși, pe peretele opus televizorului, era agățat un tablou micuț și întunecat, spre care m-am întors, cu tatami cu tot, să-l văd mai bine: pe fond negru (dacă acceptăm că negrul ar fi o culoare) era un punct și mai negru. Un unic punct pe care privirea mea s-a fixat, din dorința  de a scăpa de timiditatea ce mă încearcă atunci când sunt nevoită să mă uit continuu în ochii cuiva. Punctul negru, privit concentrat, a început să se dilate și să tremure în jocuri de întunecimi variabile, ducându-mă cu gândul la o teribilă gaură neagră, capabilă să absoarbă mobilă, cuvinte și lumină. Instinctiv, mi-am chircit și mai mult picioarele, ținând vaza pe genunchi, văzând cu ochii minții cum membrele mele s-ar putea lungi ani lumină dintr-o eroare de absorbție. Mi-am desprins greu ochii de pe teroarea neagră, am pus vaza pe pardoseală, obstacol în calea curburii spațiului și m-am ridicat anevoios de pe tatami, cu certitudinea că am genunchi. M-am dus acasă la mine, gândindu-mă să-mi cumpăr un covor.

Pe Târnave

Pentru că părea trist, i-am căutat de vorbă. Era un pacient cuminte și palid, de vreo 60 de ani, răstignit pe patul de suferință. Nu făcea nimic, ci doar se uita concentrat în tavan, într-un punct fix, făcându-mă și pe mine să privesc într-acolo.  „Vă preocupă ceva?” îl întreb eu, cu gândul să-l scot din starea aceea de impasibilitate. Și-a desprins privirea din tavan și și-a întors-o către mine: „E totul bine, dar visam cu ochii deschiși, că sunt acasă la mine, pe Târnave. E așa frumos, la mine, pe Târnave! Așa de liniște…și marginea pădurii e în coasta casei. Casa e albă, acoperită cu țiglă, anul trecut am pus-o. Și după colină e o pajiște mare, eu îi zic colțul de rai. Iar dimineața te trezesc păsările care ciripesc, dinspre pădure…și e o liniște de-ți auzi gândurile. La mine, pe Târnave e foarte liniște”. Îi străluceau ochii în cap în timp ce îmi vorbea și i-am simțit dorul de casă. L-am invidiat pentru liniștea despre care povestea pentru că înțelegeam că nu era o liniște fără sunete, cu păsările acelea guralive, ci liniștea sufletului împăcat.

Pacientul despre care vorbeam o fi ajuns între timp acasă la el, pe Târnave. Poate aș fi uitat de el, așa cum uit și de alții, dacă nu mi s-ar întâmpla ca în fiecare noapte, sau mai degrabă înainte de a suna alarma de deșteptare, să-i visez casa albă cu țiglă roșie, în coasta pădurii, cu păsărele care fac gălăgie. După colină șade Dumnezeu, făcându-și de lucru cu un pai, pe care-l ține între dinți. Dacă nu e Dumnezeu, e sigur un cioban, în calea transhumanței, așteptându-și oile. Încep să presimt liniștea care îmi face inima ușoară și atunci sună ceasul și mă trezesc, în urlete de ambulanțe grăbite, pentru că, vedeți voi, la mine nu e pe Târnave, ci calea către un mare spital de urgențe.

 

 

Numărul cu bucluc

A dat bătaie de cap mesopotamienilor și egiptenilor încă din antichitate.  Și de atunci, matematicieni din toate timpurile se chinuie să-l amelioreze pentru o aproximare cât mai exactă. I-a dat bătaie de cap și lui Piscine, care și-a câștigat reputația pierdută prin memorarea unui număr uriaș de zecimale. De prisos să spun că în lipsa lui, aria unui cerc se aproxima prin înscrierea în acel cerc al unui poligon regulat cu o multitudine de laturi. Se pare că Arhimede a fost primul care s-a aventurat să spună despre pi că este un număr exact , iar mașinile de calcul actuale lucrează încă la șiruri de zecimale. Numărului  buclucaș i s-au scris poezii, încă din Grecia antică, și i se mai scriu și astăzi, lirice scheme mnemotehnice care facilitează memorarea unui număr cât mai mare de zecimale. Din anul 2009 se sărbătorește ziua lui pi, la data de 3.14, adică în a paisprezecea zi a lunii martie, când, în universitățile occidentale se mănâncă plăcintă, probabil datorită asemănării fonetice a numărului buclucaș cu „pie”.

Dacă acest număr este atât de încăpățânat să fie irațional, transcendent și imposibil de construit geometric, atunci nu putem decât să fim înțelegători cu utilizatorii reali, non-transcendenți și cu forme fixe, de ingineri de nota 9. Dacă Arhimede, mesopotamienii și egiptenii, precum și Universitatea din Memphis au probleme cu numărul buclucaș e puțin probabil ca un fost premier, rătăcit întămplător prin politică, să stăpânească bizara abstracțiune. E de înțeles preferința inginerei de nota 9 pentru elidarea bazaconiei din formula ariei cercului. Se poate lua în discuție și promovarea unei noi forme geometrice, precum cercul pătrat sau pătratul rotund. Oricum, mie îmi place femeia pentru că încearcă și consider că ar mai fi meritat o șansă sau poate chiar două. Din trei încercări poți nimeri o arie corectă, de triunghi sau măcar de pătrat, din care să lipsească piul buclucaș.  Mi-ar plăcea să cred că profesorului de fizică numărul pi îi este mai familiar, deși acest lucru va rămâne un mister, condimentat de râsul ironico-sardonic.

Bine că nu s-a pus în discuție numărul de aur, phi, prezent în toți și în toate.

Rușinea

Cum toată banda întâi era ocupată de mașini staționate, am parcat și eu într-un loc rămas gol, în mod miraculos; era un loc mic, unde nu ar fi încăput decât o mașină mică, adică eu. Nu era prima dată când parcam acolo, chiar sub semnul de staționarea interzisă și recunosc, m-am simțit stânjenită, dar se vede treaba că nu prea tare: în apărarea mea pot invoca spiritul de turmă, comoditatea și mai ales imposibilitatea de a staționa undeva legal, în zonă. Cei mai mulți dintre cei opriți pe banda întâi așteptam să iasă copiii de la școală, în întunericul serii, cu avariile pornite. Eu, cu ochii semideschiși sau semiînchiși că eram după o tură de noapte, cu doar vreo două ore de somn furate peste zi, așteptam, pe avarii, să iasă copila de la cursuri. Să nu adorm pe avarii, făceam și eu ce făcea toată lumea, adică stăteam cu telefonul în brațe, pe jocul meu preferat, apărându-mă de invadatori cu ajutorul forțelor îndelung upgradate ale oștenilor, vrăjitorilor și arcașilor. Eram la nivelul al cincisprezecelea de vreo lună și, poate din cauza oboselii, simțeam că e seara în care aș putea termina nivelul, cu toate resursele antrenate în război. Mă cam dureau ochii, din pricina displayului luminos, dar și al luminilor de avarie de care era invadat întunericul serii. Mai grav a fost când luminile de avarie au început să aibă și nuanțe albastre, pentru că interferau neplăcut cu fulgerele vrăjitorilor mei, obosindu-mi ochii până la durere. Nu mă lăsam doborâtă de mizilicuri de-astea (știți cum e cu războaiele) și izul victoriei începea să se facă simțit, când cineva mi-a ciocănit în geam, făcându-mă să mă clatin în poziția mea de mercenar. Mi-am ridicat ochii din display, încercând să mă obișnuiesc cu întunericul: era un domn polițist, cu motocicleta parcată chiar în fața mea, trimițând lumini roșii și albastre spre mine.  Prinsă în luptă, nu știu momentul când motocicleta cu polițistul aferent au parcat în fața mea: eu parcasem în spatele unui jeep, care dispăruse între timp. Era un polițist atipic, filosof și sfătos: „Nu vreți să trăim într-un oraș frumos?” m-a întrebat el. „Ba da! Vreau!” i-am spus și eu adevărul, căci asta vreau. „Și atunci, de ce contribuiți la sufocarea traficului pe artera aceasta îngustă?” Când mi-a zis așa am simțit că intru în pământ de rușine: „Nu mai spuneți așa, domnu’ polițist, că mi-e rușine!” i-am spus iarăși adevărul, cu lipsa de cenzură specifică oboselii. Și cu ochii plecați, de rușine, vedeam cum goblini ucigași și vârcolaci cu săbii îmi măcelăreau oștenii, vrăjitorii și arcașii lipsiți de degetul meu strateg. M-am repezit să salvez ce mai era de salvat și să pun pauză. „Mă sfidați, cumva?” zice către mine autoritatea. „Nu, păcatele mele, doar că îmi e rușine, că aveți dreptate”.  „Mă sfidați, îmi zice, și sufocați circulația la oră de vârf!” „Ba nu vă sfidez, dacă vă spun că mi-e rușine, apăi așa e! Dați-mi amendă, mai bine!” Discuția a continuat un timp pe aceeași temă fără să-l pot convinge că îmi este rușine că am oprit sub semnul de „staționarea interzisă” : omul nu se mai întâlnise de o bucată de vreme cu rușinea și presupunea că nici nu mai există. Nici amendă nu mi-a dat, considerând că o mustrare e suficientă. Nici nivelul al cincisprezecelea nu l-am terminat, pentru că dușmanii știu să profite de orice moment de slăbiciune.